Rev. Dr. John A. Jillions

Recenta stare de tensiune în legătură cu faptul că arhiepiscopul Elpidophoros a împrumutat biserica episcopală istorică Sf. Bartolomeu din New York pentru săvârșirea Sf. Liturghii și apoi s-a întâlnit cu rectorul acesteia, episcopul Dean Wolfe, evidențiază dezbaterea perenă dintre ortodocși, despre modul în care ar trebui să ne raportăm la cei din afara Bisericii. De-a lungul istoriei bisericii, unii au văzut amenințări acolo unde alții au văzut oportunități. Dar oportunitățile pot fi amenințătoare, deoarece implică elementele de risc și de schimbare. Și pentru ca bisericile să profite la maximum de oportunități, este nevoie de salturi, spune Charles Taylor, eminentul filozof catolic canadian și autor al mult laudatului A Secular Age. „Pot și trebuie să existe salturi. Altfel nu se vor face pași semnificativi înainte, ca răspuns lui Dumnezeu. Cineva trebuie să se rupă complet de unele forme istorice”.[1]

Acest conflict în legătură cu cei care se află în afara Bisericii este la fel de vechi precum Evangheliile. Isus și-a propus să se angajeze cu oamenii „în afara taberei” (Evrei 13:13). Deși acest lucru a fost binevenit pentru unii, în rândul liderilor religioși și tradiționaliști, a declanșat în mare parte opoziția. Ei l-au văzut pe Isus și ulterior și pe apostoli ca fiind amenințări la obiceiurile și tradițiile familiare care erau date lor de însuși Dumnezeu. De nenumărate ori pe tot parcursul evangheliilor, îl vedem pe Isus ferm pe poziția lui, urmărind misiunea sa de a deschide noi oportunități, de a dărui cu generozitate Împărăția lui Dumnezeu prin compasiune, vindecare, oferind o oază spirituală, simplificând și lărgind accesul la harul Divin. El face acest lucru adesea în liniște și în secret, dar alteori în sfidare deschisă a liderilor religioși și așteptărilor propriei sale familii și a discipolilor. Iată câteva exemple:

de Roberto J. De La Noval

„Încă din timpul Renașterii, pictura religioasă a Occidentului a fost un neadevăr masiv.” Așa a scris pr. Pavel Florensky în opera sa Iconostasis, una dintre cele mai importante opere ale iconografiei ortodoxe din secolul al XX-lea. Inima „neadevărului” picturii religioase occidentale a fost naturalismul său, înțeles ca încercarea de a înfățișa figuri și scene într-o manieră cât mai viabilă. Așa cum a arătat Evan Freeman, critica teologică a naturalismului occidental a fost un element esențial al reflecțiilor ortodoxe de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea asupra icoanei care a ridicat iconografia orientală pentru a diminua arta religioasă occidentală.

Cu toate acestea, dacă ne întoarcem la reflecțiile teologice despre artă oferite de fostul discipol al lui Florensky, pr. Sergius Bulgakov, găsim o alternativă la această tendință dominantă. Căci, pe parcursul lungului său eseu din 1930 Icoanele și venerația lor, Bulgakov nu se fereste de a lega, lingvistic și, așadar, și conceptual, producția artistică în ansamblu cu ideea icoanei, astfel încât să-și întemeieze argumentul mai larg că, condiția de bază pentru posibilitatea existenței icoanei teologice stă în iconicitatea fundamentală a cosmosului, în transparența acestuia din urmă către proto-imaginile ideale ale ființei care locuiesc în mintea lui Dumnezeu și care acordă actualitate cărnii lumii. Astfel, toată arta care reușește să reprezinte aceste „proto-imagini” este iconică, deși nu orice piesă de artă religioasă este o icoană teologică. Totuși, argumentul lui Bulgakov plasează aici arta religioasă occidentală și icoanele orientale pe un spectru, relativizând astfel distincția – totuși reală – dintre ele.

de Habtom Yohannes

Războiul aflat în desfășurare în Tigray, leagănul creștinismului etiopian ortodox Tewahdo, ar putea duce într-o altă scindare a Bisericii Tewahdo Ortodoxă Etiopiană (EtOTC), de data aceasta într-o Biserică Tewahdo Ortodoxă Etiopiană din Amhara și o Biserică Ortodoxă Tewahdo cu sediul în Tigray, slăbind în continuare a doua cea mai mare biserică ortodoxă după Rusia și cea mai mare biserică a creștenismului oriental. Prima scindare a Bisericii Ortodoxe Etiopiene Tewahdo a avut loc în 1994, când Bisericii Eritreene Ortodoxe Tewahdo (ErOTC) i s-a acordat autocefalia de către regretatul Papă Shenouda III după independența eritreeană de Etiopia la 24 mai 1993 (Stéphan, Bonacci și Persoon, 2014). Dacă Tigray optează pentru secesiune din Etiopia și își stabilește propriul stat național independent, precum eritreenii, atunci Alexandria nu are altă opțiune decât să acorde autocefalia Bisericii Ortodoxe Tewahdo (TOTC) Tigray. Ambele opțiuni, autocefalia sau continuarea ca parte a sinodului etiopian, implică provocări imense.

În mod ironic, actuala criză etiopiană a început să apară în aprilie 2018, când Abiy Ahmed Ali a devenit prim-ministru[i] celei mai populate țări din Africa după Nigeria. Imediat după ce Abiy Ahmed a ajuns la putere, el a eliberat toți deținuții politici și a acordat amnistie tuturor exilaților nemulțumiți pentru a reveni în Etiopia, inclusiv grupurilor de opoziție și mass-media lor care erau stabilite în Europa și Statele Unite. Unele dintre aceste grupuri de opoziție etiopiană își aveau armata în Eritreea vecină. După ce Abiy Ahmed și președintele eritreean, Isaias Afwerki, au semnat un acord de pace în capitala eritreeană, Asmara, pe 9 iulie 2018, opt grupuri rebele s-au întors în Etiopia. Mai mult, Ahmed a mers până în Statele Unite pentru a-l convinge pe patriarhul Abune Merkorios (un Amhara) și sinodul său să se întoarcă acasă după 27 de ani de exil și să se împace cu sinodul etiopian sub conducerea patriarhului Abune Mathias. Toate acestea i-au adus lui Abiy Ahmed Premiul Nobel pentru Pace din 2019. Cu toate acestea, Frontul de Eliberare a Poporului Tigray (TPLF), care a dominat Etiopia în ultimii 27 de ani, s-a simțit înstrăinat de viteza transformărilor.