Pr. Charalambos Livyos Papadopoulos

În textele evanghelice numărăm unsprezece apariții ale lui Hristos ucenicilor lui după Înviere. Toate cu un singur scop: să-i ajute să creadă și să fie convinși de faptul Învierii. Merită să înțelegem acest efort al lui Hristos, deoarece certifică faptul că credința în Învierea morților nu este o simplă chestiune de acceptare intelectuală. Învierea nu este digerată de minte, ci este revelată prin harul Duhului Sfânt celor care îl caută sincer pe Hristos.

Nu întâmplător oamenii de astăzi acceptă valoarea și importanța învățăturii lui Hristos, dar le este neimaginat de greu să creadă că a fost înviat din morți. Dacă pentru ucenicii Săi, care trăiseră cu El, auziseră învățăturile Sale divine și trăiseră minunile Sale, a fost atât de dificil să creadă în Înviere (vezi Luca 24:11; Matei 28:17), imaginați-vă cât de dificil este pentru noi toți, credincioșii moderni, al căror credință nu este puternică și solidă, ci spintecată. Cu toate acestea, credința nu este doar o energie umană. Mai presus de toate, ea este un dar al Duhului Sfânt, o revelație a lui Dumnezeu omului.

Inga Leonova

Pentru un cititor de zi cu zi al rețelelor de socializare, poate părea că bătăliile cultural din cercurile ortodoxe în jurul sexualității umane au încetat în cele din urmă, mai ales în comparație cu anii 2010 și după. Cred că, mai degrabă, s-au tras linii, și majoritatea combatanților s-au retras în taberele lor. Cu siguranță, necesitatea libertății intelectuale și spirituale pentru a continua importanta activitate antropologică și teologică în Biserică este o problemă mult mai largă decât limitele impuse de natura interacțiunilor de pe rețelele sociale. Cu toate acestea, mă gândesc la ceea ce a ieșit din luptă ca paradigmă a „negării pline de compasiune”. Această poziție poate fi rezumată așa: „inima mea se rupe pentru oamenii din Biserică care se luptă cu atracția de același sex și ar trebui să-i sfătuim și să le oferim sprijin cu dragoste în efortul lor ascetic de a purta crucea castității”.

Poate fi din cauza distanței temporare față de acest discurs că capcanele abordării „compătimitoare” m-au lovit din nou. Principala preocupare este că oferă „tradiționaliștilor” bine intenționați o alternativă confortabilă la ura toxică propagată de un subset de războinici ai culturii ortodoxe. Permite satisfacția sentimentului de iubire și acceptare, în același timp rămânând în limitele confortabile ale unei poziții prescrise oficial: acceptăm pe deplin frații și surorile noastre homosexuale, atâta timp cât îndeplinesc cerința de a renunța la nevoia lor de companie umană.

Pr. Richard René

Până acum, ar fi aproape obișnuit să observăm că pandemia COVID a creat (sau poate, mai degrabă, a expus apocaliptic) o ruptură culturală în cadrul comunității creștine ortodoxe contemporane. Ca pastor, am experimentat direct această diviziune și știu de alți clerici care au pierdut enoriași ca urmare a acesteia.

Pe de o parte, se află cei care au îmbrățișat din toată inima restricțiile sancționate de guvern și măsurile de reducere a răspândirii COVID. Aceștia acceptă închiderea bisericilor ca o chestiune naturală și, odată ce adunările sunt permise, acceptă strategii de atenuare, cum ar fi mai multe linguri pentru a primi comuniunea. La extrem, acești oameni tind să devină anxioși atunci când observă orice nerespectare a reglementărilor de sănătate.

Pe cealaltă parte, se află cei care rezistă încercărilor de restricționare sau închidere a accesului la serviciile Bisericii în persoană. Ei consideră prezența la slujbe ca un risc inevitabil, inerent credinței creștine. Cei mai extremi dintre acești oameni îi acuză pe alți creștini de capitulare morală sau mai rău, în timp ce tânjesc după zilele Bisericii timpurii, când creștinii ar fi asumat tot felul de riscuri pentru a se aduna pentru liturghia euharistică.

Justin Shaun Coyle

Uneori, prieteni și familia mea îmi pun anumite întrebări indiscrete despre slujba mea. Știu că predez la un seminar, așa că câteodată mă întreabă despre ce anume predau la aceste cursuri. „În mare parte istoria bisericii în acest semestru”, spun. „Câteva filozofii moderne și un curs despre ateism.” „Ateism?” mulți fiind surprinși de răspuns. Alții cu sensibilități mai moderne dau din cap aprobator. „Ei bine”, spun ei, „presupun că este utilă pregătirea seminariștilor pentru a învinge inamicul”.

Lecțiile mele despre ateism nu au acest scop. De fapt, la prima mea prelegere descriu exact care nu sunt obiectivele cursului. Cursul nu este destinat să învețe studenții o dialectică agresivă împotriva ateilor de pe internet și nici nu onorează știința lui Richard Dawkins sau a lui Neil deGrasse Tyson, care pretind tiara ateismului. Nici nu învață această formă de răsucire genealogică pe care creștinii o folosesc adesea pentru a reduce orice poziție cu care nu sunt de acord și pentru a o clasifica drept ateism în trei pași simpli. Cursul nu acoperă studenții interesați de apologetică, motiv pentru care unii pot renunța.