Christopher Howell

Când era tânăr și Rusia era în plină revoluție, Theodosius Dobzhansky (1900-1975) a simțit „urgența de a găsi un sens al vieții … în tumultul sângeros”. Dar era blocat între doi poli care îl atrăgeau în mod egal: religia și știința. L-a iubit pe Darwin și l-a iubit pe Dostoievski. „Stimularea intelectuală derivată din operele lui Darwin și a altor evoluționiști s-a opus celei care rezultă din citirea lui Dostoievski”, a scris el către sfârșitul vieții sale (Dobzhansky, The Biology of Ultimate Concern, 1967, 1). Rezolvarea acestei tensiuni a devenit una dintre forțele motrice ale carierei sale. În deceniile următoare, după ce a fugit în America și a devenit „persona non grata” în URSS, Dobzhansky va fi recunoscut ca unul dintre cei mai mari biologi al secolului  XX, iar opera sa va fi caracterizată nu de conflicte, ci de căutarea sintezelor. Există trei care se remarcă ca lecții de reținut: sinteza selecției naturale și a geneticii, a democrației și politicii și a religiei și a științei. În acest text, vreau să analizez mai întâi modul în care mediul ortodox oriental al lui Dobzhansky i-a influențat știința și a contribuit la istoria biologiei evoluționiste.

Numele neobișnuit al lui Theodosius Dobzhansky a fost consecința rugăciunilor mamei sale. După cum a povestit fiica lui Dobzhansky, Sophia, „Părinții tatălui meu nu aveau încă copii pentru o perioadă de timp după căsătorie și au încercat să remedieze starea lor prin rugăciune și pelerinaj” (SD Coe, „Theodosius Dobzhansky: A Family Story”, Adams 1994, 13). Cuplul ucrainean au făcut un pelerinaj la mormîntul Sfântului Teodosie de Cernigov, în urma căruia mama lui Dobzhansky a rămas însărcinată, și au botezat pruncul cu numele sfântului. Dobzhansky a împărtășit cultura religioasă ortodoxă încă de la nașterea sa și chiar și  înainte de aceasta. El provenea dintr-un lung șir de preoți din partea mamei sale (lucru pe care l-a simțit mereu ca fiind ceva important), iar afinitatea lui pentru Dostoievski a fost atât estetică, cât și genetică, pentru că îl număra pe marele romancier printre strămoșii săi materni.

de Alexandra Sellassie Antohin

De îndată ce ostilitățile au izbucnit în noiembrie 2020 între forțele federale și regionale din Tigray, un stat etiopian de nord care se învecinează cu Eritreea, au apărut două dimensiuni conflictuale ale crizei. Una este conflictul armat cu costul incalculabil al vieții umane, iar al doilea este acoperirea sa jurnalistică. Sunt conștientă de argumentele etiopienilor din afara Etiopiei, care se concentrează pe cine este responsabil, care este susținut de acoperirea jurnalistică, examinând în același timp cu atenție impactul conflictului asupra situației umanitare din regiune. Rapoartele despre ceea ce se întâmplă au umbrit faptul incontestabil că oamenii suferă și mor, lăsând în același timp esența problemei: vedem o țară care se confruntă cu ea însăși.

În calitatea mea de americancă cu origine din Etiopia, mă simțeam uneori neajutorată mental și emoțional. Este o poveste complexă de fragmentare politică, cu narațiuni aparent nesfârșite și concurente bazate pe informații împrăștiate. Am ajuns într-un punct mort, deoarece orice interpretare și analiză coerentă părea imposibilă. Știrile recente despre încetarea focului oferă ajutor temporar pentru cei nevinovați și vulnerabili, alimentând în același timp narațiuni conflictuale care împiedică încheierea conflictului.

Robert C. Blitt

Modificările constituționale ale Rusiei din 2020 augurează un rol din ce în ce mai mare de politică externă pentru Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Moscovei (ROC). Înrădăcinarea constituțională a înțelegerii selective a Kremlinului cu privire la suveranitatea statului și neintervenție; o viziune sancționată de stat asupra adevărului istoric; protecția musculară a drepturilor compatrioților din străinătate; și propagarea valorilor tradiționale sunt zone în care biserica a susținut cu fermitate civilizația rusă ca o contrapondere globală la „ultra-liberalismul” occidental. Confruntați cu această realitate în curs de dezvoltare, cei cu decizie politică ar trebui să reevalueze natura și substanța interacțiunilor lor cu oficialii bisericii și să ia măsuri pentru a examina mai îndeaproape activitățile ROC în jurisdicțiile lor respective.

De-a lungul istoriei sale post-sovietice, diplomația ROC a evidențiat un angajament de durată față de preferința Kremlinului pentru o ordine internațională multipolară. În urmă cu aproape două decenii, mitropolitul de atunci Kirill a afirmat că: „Ortodoxia în politica internațională [poate facilita] construirea unei lumi multipolare”. Astăzi, Biserica a construit pe această perspectivă pentru a respinge deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și ale altor organzații pentru drepturile omului ca străine și dăunătoare suveranității ruse.

de Romina Istratii

Trebuie remarcat faptul că acest text a fost scris cu două zile înainte de raportarea recuceririi capitalei regiunii Mekele de către forțele armate din Tigray, ceea ce a determinat guvernul federal etiopian să declare încetarea focului.

La 4 noiembrie 2020, guvernul federal etiopian a lansat o operațiune militară în regiunea Tigray din nordul țării. În cele opt luni de conflict  între Frontul de Eliberare a Poporului Tigray și Forțele Armate Tigray, pe de o parte, și Armata Federală Etiopiană, pe de altă parte, precum și Forțele Armate Eritreene, în zonele rezidențiale și împotriva civililor, cu violuri sistematice ale femeilor și fetelor, cu intimidare, hărțuire și închisoare împotriva locuitorilor, cu jafuri și distrugeri de bunuri, spitale, locuri și monumente religioase, de către trupele federale și aliații lor. Organizațiile umanitare au raportat în repetate rânduri că în Tigray se dezvoltă o foamete artificială, provocată de om, din cauza restricțiilor asupra agriculturii și a jafului sistematic al echipamentelor agricole de către soldații etiopieni și eritreeni. Un raport din iunie al Grupului de criză ACAPS („Criza Tigray – Impactul conflictelor asupra alimentelor, agriculturii și mijloacelor de trai”) a declarat că zona este clasificată ca Faza IV a IPC cea ce înseamnă că se află într-un pericol extrem, cu peste 350.000 de oameni care se confruntă cu condiții de dezastru (IPC Faza 5). În plus, de la începutul conflictului, sute de mii de oameni au fugit din comunitățile lor în căutarea de refugiu în capitala regională Mekele sau în tabere din jurul graniței cu Sudanul, lăsând unele sate și orașe complet abandonate. În aprilie 2021, organizația internațională umanitară CARE a raportat că conflictul a strămutat „mai mult de 417.152 de persoane, majoritatea femei și copii” („Conflictul Tigray: o analiză rapidă bazată pe gen”).

Situația actuală mă face să fiu neliniștită, deoarece în trecut am efectuat o cercetare antropologică pe termen lung în Tigray. Lucrez acolo din 2016 pentru a înțelege experiențele violenței domestice din comunitățile locale, încercând în același timp să ajut la rezolvarea problemei, având în vedere contextul religios-cultural al populației ortodoxe Täwahǝdo din Tigray. În noiembrie 2020, m-am mutat în Etiopia cu intenția de a mă întoarce în orașul Axum din Tigray pentru a conduce o intervenție cu cooperarea clerului, a populației și a altor furnizori din satele din jur. Războiul a izbucnit chiar când ne pregăteam să începem proiectul, rezultând întreruperea oricărei comunicări cu partenerii noștri din orașele Meckele și Axum, în timp ce a devenit imposibil să aflăm condițiile în care trăiau colegii noștri și comunitățile de acolo. (comunicarea este restabilită parțial de atunci).

S-au scris multe despre conflict, dar din cauza tensiunilor etnice și a nedreptăților care îl caracterizează, există narațiuni conflictuale. Scopul meu din acest text nu este să susțin niciuna dintre aceste narațiuni, ci să împărtășesc experiența mea personală a războiului și a crizei umanitare așa cum am trăit-o de unde locuiesc în Addis Abeba și prin informațiile pe care le-am adunat de la colegii mei. Scopul meu principal este să subliniez necesitatea unei soluții urgente și definitive.