Fr. Stelyios Muksuris
Ritualul de bisericire de patruzeci de zile a sugarilor înainte de botez a ridicat numeroase întrebări cu privire la modul de executare a acestuia de către clerici. La suplimentarea unor astfel de întrebări sunt probleme referitoare la sexul sugarilor, necesitatea reevaluării și a modificării limbajului anumitor rugăciuni și includerea tatălui în ritual în așa fel încât accentul să devină nu doar „iertarea” și reîncorporarea în comuniune a mamei, ci sfințirea și sărbătorirea întregii familii în împlinirea voinței lui Dumnezeu.
În acest segment, îmi voi baza răspunsurile pe dovezi găsite în tradiția manuscrisă a Bisericii, analizând în același timp schimbarea istorică în practicile variegate la care asistăm astăzi. În ultima parte, voi continua să-mi fac propriile sugestii pentru o practică uniformă care ar fi sensibilă din punct de vedere teologic și pastoral.
Tradiția manuscriselor
În cadrul tradiției manuscrise a Bisericii bizantine, surse care urmează Codexul Barberini 336 din secolul al VIII-lea și mai departe în perioadele bizantine, raportează un sortiment de practici în ceea ce privește bisericirea sugarilor. De exemplu, toate sursele vorbesc despre pruncul adus în sfântul altar. Cu toate acestea, unele referințe indică intrarea numai pentru copiii botezați, fără a se ține cont de sex (ἄνευ διακρίσεως φύλου); altele vorbesc doar despre băieți aduși în altar, indiferent dacă au fost botezați sau nu; încă altele vorbesc despre toți pruncii, băieți și fete, fiind aduși în Sfânta Sfintelor, botezați precum și nebotezați. Practica predominantă de astăzi, deși poate nu neapărat cea „corectă”, este aceea de a avea doar băieții nebotezați aduși în altar. Acesta este cazul din două motive: (1) când viața copilului a fost pusă în pericol, nu a fost neobișnuit să se întâmple botezul sugarilor înainte de patruzeci de zile, după care bisericirea s-a desfășurat; și (2) intrarea în altar a devenit rezervată băiețiilor, întrucât numai ei au avut posibilitatea de a avansa în ordinele majore ale preoției. Al doilea motiv reflectă o dorință ulterioară pentru Biserică, probabil atunci când ordinul diaconatului feminin s-a redus în mai multe zone jurisdicționale, de a reafirma preoția masculină și altarul ca domeniu al acesteia.
Manuscrisele care specifică pentru ambele sexe să fie aduse în altar fac ciudata deosebirea a faptului că băieții sunt aduși prin ușa de sud și prezentați pe toate cele patru laturi ale altarului (inclusiv partea din față), în timp ce fetele sunt aduse de asemenea prin intermediul ușii de sud, dar sunt prezentate doar pe cele trei laturi și niciodată în fața mesei sfinte. Această rubrică ulterioară, în timp ce exprimă credința Bisericii că toată viața umană este sacră și, prin urmare, demnă de a fi oferită ca un dar pentru Dumnezeu, încă păstrează o „preferință” pentru băieți și camuflează această predilecție în rațiunea unei preoții masculine.
În niciun caz, însă, nu sunt clerici care să aducă pruncii prin Sfintele Uși ale sanctuarului. Această interdicție este explicată cel mai bine în liturghia monahală în special, în care Sfintele Uși sunt de obicei ținute închise, și deschise numai în momentele cheie și practic necesare (intrări, cenzurare, comuniunea credincioșilor, etc.). Regretatul liturgiolog, profesorul Iōannēs Foundoulēs al Universității Aristoteliene din Salonic,[1] prezintă dovezi iconografice, susținând că iconografii sunt cunoscuți pentru a fi extrem de meticuloși și exacți în prezentările lor despre evenimentele Noului Testament ca reflectând obiceiurile, arhitectura, etc. din Vechiul Testament. El subliniază faptul că în icoana Întâlnirii Domnului, porțile sfinte ale templului evreiesc au rămas închise în timpul ritului de patruzeci de zile efectuat de Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, dar au fost deschise în icoana Intrării în biserică a Maicii Domnului.
Totuși, acest argument, după părerea mea, își pierde credibilitatea atunci când se consideră că femeile diaconi au fost rânduite de episcop în altar și înaintea Sfintei Mese, de unde au început la fiecare Sfânta Liturghie (deși dovezile sugerează – conform cercetăriilor mele, precum și a profesoriilor Evangelos Theodorou și Kyriaki FitzGerald – că slujirea lor la Biserică a fost mai mult pastorală decât liturgică). În plus, a fost bine cunoscut în istorie că, conform unor martori precum Canon 19 al lui Hipolit al Romei (sfârșitul sec. al II-lea – începutul sec. al III-lea), și al doilea canon al lui Dionisie al Alexandriei și al canonistului bizantin Theodore Balsamon, femeiile (probabil diaconese) se adunau în interiorul altarului. Acest lucru implică în mod firesc că hirotonia către una dintre ordinele majore privilegiază un cleric, indiferent de sex, să intre în Sfânta Sfintelor pe baza responsabilităților sale sacramentale și a funcției sale în Biserică. Pur și simplu, dacă Biserica prin intermediul episcopului îi numește la o slujire sau la un rol asociat cu altarul, ei au toate drepturile și așteptările să slujească după cum Biserica consideră de cuviință.
Când revenim la Codex Sinaiticus 968 din secolul al XV-lea, vedem că este singurul manuscris cunoscut de noi (pot exista și altele care până acum nu au fost descoperite) care face distincția între sexe. Adică, băieții sunt aduși în altar, dar fetele nu. Prin urmare, de la cucerirea otomană până astăzi, aceasta a rămas practica dominantă. Cu toate acestea, cam în aceeași perioadă sau puțin mai târziu, Codices Athens 662, 664 și 667, bazându-și rațiunea pe opinia ultimului mare mistagog liturgic Sfântul Simeon din Salonic (+1429), vorbesc despre un obicei intermediar, și anume, aducând toți copiii, băieții și fete în altar, botezați sau nu (Simeon, deși se deosebea de codici prin faptul că a ordonat să fie aduși doar copii botezați în altar), asigurându-se însă că numai băieții vin înaintea Sfintei Mese și a celor trei laturile în timp ce fetele sunt aduse numai pe cele trei părți și niciodată înainte altarului (vezi mai sus).
Translated into Romanian by A. I. Sullivan
[1] Regretatul profesor de liturghie de la Universitatea Aristoteliană din Salonic Iōannēs Foundoulēs, în seria sa de 5 volume Ἀπαντήσεις εὶς Λειτουργικὰς Ἀπορίας [Răspunsuri la întrebări liturgice], abordează nu numai forma, ci și semnificația teologică a acestui pritual de pre-botez a bisericirii sugarilor, și secvența sa în ceea ce privește botezul și alte subiecte conexe. El face acest lucru în mai multe răspunsuri: din volumul 3, întrebările 304-305, 363, 381-385 (pp. 13-14, 178-179, 225-242 respectiv) și din volumul 5, întrebarea 516 (pp. 60- 62). Foundoulēs, un tradiționalist în teorie și întotdeauna un susținător al menținerii continuității cu trecutul venerat, nu este unul pentru susținerea inovațiilor fără o origine tematică temeinică înrădăcinată în Tradiție, dar menține și aplicarea practică a practicilor atunci când obiceiurile liturgice vechi par incoerente, abuzive sau să servească drept descurajări departe de o manieră responsabilă și sensibilă de închinare.
În prezent, seria de cinci volume este în proces de a fi tradusă în totalitate în engleză de un comitet oficial al clericilor și savanților, din care autorul este membru.
Fr. Stelyios Muksuris, Protopresbyter al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, deține un MLitt și un PhD în teologia liturgică și istorie de la Universitatea Durham, Marea Britanie, și își completează un ThD la Universitatea din Atena, Grecia, în aceeași specializare. Este profesor și președinte de studii liturgice și limbi la Byzantine Catholic Seminary, Pittsburgh, PA, autor prolific și lector, și consultant frecvent în materie liturgică pentru Biserica Ortodoxă. Monografia sa se intitulează: Economia and Eschatology: Liturgical Mystagogy in the Byzantine Prothesis Rite (Boston: Holy Cross Orthodox Press, 2013).
Ortodoxia Publică încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.