Fr. Stelyios Muksuris
În ultimul segment, am examinat tradiția manuscrisă care s-a adresat practicilor consacrate ale ritului de bisericire în cadrul tradiției liturgice bizantine. Acum continui să îmi fac propriile sugestii pentru o practică uniformă și sensibilă din punct de vedere teologic și pastoral.
Reflecție teologică și recomandări practice
În conformitate cu poziția teologică a Bisericii, așa cum este exprimată de Simeon și, după cum afirmă Foundoulēs, toată viața umană este sacră și demnă de oferit ca un dar pentru Dumnezeu. De fapt, o examinare a celor trei ritualuri ale Bisericii înainte de botez (prima zi, a opta zi, a patruzecea zi) este plină cu referiri la lauda lui Dumnezeu pentru darul vieții noi care a intrat în lume. Întreaga umanitate, reprezentată de Adam și Eva, este răscumpărătoare și merită mântuirea. Dumnezeu acordă unei familii și Bisericii o viață nouă. La rândul său, comunitatea de credincioși își exprimă o mare bucurie în această speranță, și reciprocă lui Dumnezeu mulțumirea și glorificarea ei oferindu-I pruncul, expresia supremă a inocenței și a sfinției lui Dumnezeu, înapoi la El înaintea tronului Său. Poate este convingător să extindem sensul frazei „al tău din propriile tale daruri pe care ți le oferim, în toate și pentru toate”, la acest ritual de dinainte de botez. Orice darde sus (δῶρον) merită un dar în schimb de jos (ἀντίδωρον), care perpetuează părtășia divin-umană care constituie viața noastră în Biserică.
De asemenea, Foundoulēs adaugă, și pe bună dreptate, că problemele de față nu au absolut nicio legătură cu preoția bărbătească, pentru că „toți suntem ‚una în Isus Hristos’ (Galatians 3:28), participanți la aceleași binecuvântări și moștenitori ai acelorași promisiuni”. Prin urmare, se pare că obiceiul cel mai vechi al Bisericii a cerut ca toți copiii, botezați sau nu, să intre în sanctuar.
Ca răspuns la întrebările clericilor cu privire la specificul rubric al bisericirii, pe baza propriei mele cercetări liturgiologice și a datelor furnizate în partea anterioară, recomandările mele sunt următoarele:
- Copiii trebuie aduși în sfântul altar de către preot. Conform tradiției manuscrise, ἐκκλησιασμός nu a fost pur și simplu intrarea lor de debut printre credincioșii din naos, ci o efectivă dedicare a copiilor către Dumnezeu în interiorul altarului. Nu se pune problema curatului sau a necuratului; chiar și Catehumenii au intrat în biserică și au fost apoi înlăturați înainte de începutul Liturghiei Euharistice, așa cum demonstrează Constituțiile Apostolice.
- Ambele sexe trebuie aduse în altar. Cu toate acestea, practica modificată ulterior ca numai băieții să fie aduși înaintea mesei altarului și a fetelor doar pe cele trei părți, ar trebui modificată astfel încât niciun copil (băiat sau fată) să nu fie purtat în fața altarului. Acest loc este cel mai bine rezervat clerului celebrant. Coerența practicii pentru ambele sexe este importantă și corectează practicile părtinitoare care au apărut mai târziu în bizanț.
- În urma citirii celor două rugăciuni cuplete în ritualul bisericirii (2 pentru mamă și 2 pentru prunc), preotul trebuie să-l ducă pe prunc în altarul sfânt prin ușa de sud a iconostasului, să facă trei pași sau înclinări cu copilul pe partea de sud, de est și de nord a Sfintei Mese, apoi să iesă prin ușa nordică a iconostasului, recitând demiterea de pe solea sau primul pas al altarului (bema).
Permiteți-mi să adaug că este pertinent ca rugăciunile să se îndepărteze de limba de condamnare a mamei (ca și cum ea ar fi comis o crimă cruntă în nașterea unui nou copil). Acest efort sensibil a fost deja făcut de alții și se îndepărtează de stigmatul de necurăție din Vechiul Testament în fluxul de sânge, ceea ce este teologic incompatibil cu spiritul învățăturii Bisericești cu privire la sfințenia vieții.
În plus, eu personal aș dori să văd adaugată o rugăciune care are în vedere rolul tatălui și reincorporarea acestuia, dacă este cazul, la viața sacramentală a Bisericii, dacă a absentat din adunare cu o cauză bună pentru a-și ajuta soția cu îndatoririle primelor patruzeci de zile. Rugăciunile care se referă la mamă, în măsura în care vorbesc despre iertare și curățare, amintesc legile kosher din Vechiul Testament, dar de fapt încearcă să o reîncorporeze în viața comunală a bisericii, întrucât „a încălcat intenționat” Canon 80 din Al Şaselea Sinod Ecumenic (Penthekte – Trullo, 681 d.Hr.), care îi excomunică pe credincioși pentru că au absentat de la Euharistie timp de trei duminici consecutive. Referințele din primul cuplet de rugăciuni pentru mamă vorbesc despre această reintegrare. Cred, în cele din urmă, că aceste rugăciuni trebuie editate pentru a include cumva și tatăl. Aceasta va deconecta definitiv practicile Bisericii de neînțelegerea Vechiului Testament.
În sfârșit, deși Foundoulēs consideră că acest ritual nu ar trebui să se facă în timpul Sfintei Liturghii,[1] cred că locul potrivit ar trebui să fie înainte de comuniunea credincioșilor, pentru simplul motiv că rugăciunile oferite aici pentru mamă (și sper că într-o zi și pentru tată) duc imediat în porțiunea slujbei care le sigilează reintegrarea în comunitatea de credincioși, adică primirea Sfintei Împărtășiri. Cred că rezerva lui Foundoulēs provine din credința sa că solemnitatea Liturghiei Euharistice este compromisă atunci când acest ritual este introdus în contextul liturgic mai mare. Cu toate acestea, există un amplu precedent istoric potrivit căruia uneori, cupletul de rugăciuni pentru mamă a fost spus în diferite momente de cupletul de rugăciuni pentru copilul ei, de obicei în circumstanțe adverse. Prin urmare, bisericirea copilului s-ar putea produce în afara Euharistiei, cum ar fi la Vecernie, iar mama ar putea fi binecuvântată și imediat adusă în comuniune în Sfânta Liturghie. Desigur, acest lucru creează complicații și nu este întotdeauna practic.
Ceea ce am făcut eu în trecut în parohiile în care am slujit, este să conduc bisericirea în timpul Euharistiei, chiar înainte de comuniune și în prezența oamenilor. După, invit părinții, dacă ambii sunt ortodocși și au postit corect, să primească mai întâi Euharistia înainte de restul congregației, așa cum au făcut ordinele penitenților și posedații atunci când au fost conduși de episcop din pronaos în naos să-și asume din nou locul drept între credincioși.
În încheiere, o altă sugestie care poate suna ca o inovație radicală (nu am văzut dovezi pentru aceasta în tradiția manuscrisă a Bisericii), dar rămâne, cred, în spiritul „continuității creatoare cu trecutul venerat” a Bisericii Ortodoxe, trebuie să-i facă pe părinți să poarte coroanele de nuntă în timpul bisericirii, astfel încât comunitatea închinătoare s-ar putea bucura să vadă împlinirea căsătoriei lor sacre în noua viață pe care au adus-o în lume – noul lor fiu sau fiică. Aceasta nu numai că ar încorpora mai vizibil tatăl în ritual, dar ar celebra și sfințenia familiei în fața lui Dumnezeu și a comunității de credincioși din care face parte.
Dar vom lăsa această propunere pentru o discuție viitoare.
Translated into Romanian by A. I. Sullivan
[1] Foundoulēs,Ἀπαντήσεις εἰς Λειτουργικὰς Ἀπορίας [Răspunsuri la întrebări liturgice], volum 1, întrebare 85.
Fr. Stelyios Muksuris, Protopresbyter al Arhiepiscopiei Ortodoxe Grecești din America, deține un MLitt și un PhD în teologia liturgică și istorie de la Universitatea Durham, Marea Britanie, și își completează un ThD la Universitatea din Atena, Grecia, în aceeași specializare. Este profesor și președinte de studii liturgice și limbi la Byzantine Catholic Seminary, Pittsburgh, PA, autor prolific și lector, și consultant frecvent în materie liturgică pentru Biserica Ortodoxă. Monografia sa se intitulează: Economia and Eschatology: Liturgical Mystagogy in the Byzantine Prothesis Rite (Boston: Holy Cross Orthodox Press, 2013).
Ortodoxia Publică încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
