Pr. Dr. Michael Plekon
După Pesah și Paște, în mijlocul unei pandemii la care nimeni nu s-ar fi putut aștepta sau pregăti, există o femeie remarcabilă care ne poate oferi viziune și stabilitate, care ne poate ajuta să facem bine, în ciuda întregii terori datorate virusului Covid-19. Ea vorbește dintr-o altă perioadă de groază, Holocaustul.
Tu nu ne poți ajuta, dar noi trebuie să Te ajutăm și să-ți apărăm locuința Ta înăuntrul nostru până la ultima oră. Există, este adevărat, unii care, chiar și în acest stadiu târziu, își pun aspiratoarele și furculițele și lingurile de argint la păstrare, în loc să te păzească pe Tine, dragă Dumnezeu. Și sunt cei care vor să-și pună corpul în pază, dar care nu sunt altceva decât un adăpost pentru o mie de temeri și sentimente amare. Și ei spun: „Nu-i las să mă pună în ghearele lor”. Dar ei uită că nimeni care este în brațele Tale nu este în ghearele lor. Încep să mă simt puțin mai liniștită, Doamne, datorită acestei conversații cu Tine. Voi avea multe alte conversații cu Tine. Sunt sigură că, din când în când, vei trece prin momente slabe cu mine, atunci când credința mea slăbește puțin, dar crede-mă, voi lucra mereu pentru Tine și voi rămâne credincioasă față de Tine și nu Te voi alunga niciodată din prezența mea. (12 iulie 1942)
Rândurile de mai sus provin din jurnalele și scrisorile pe care Etty Hillesum (1914-1943) le-a scris din tabăra de internare din Westerbork. În timp ce condițiile erau mai bune decât la lagărele de concentrare, Westerbork a fost un loc de teroare și disperare. Oricine de acolo fusese deja rotunjit. Nu exista decât o cale de ieșire: Auschwitz, Bergen-Belsen și alte tabere cu camerele de gaz și crematoriile lor.
În ciuda împrejurimilor, în scrisorile ei există viață. Scrie afectuos mentorului său și uneori iubit, psihologul Julius Spier, care murea de cancer. Auzim observația despre convertiții evrei care au ajuns recent la creștinism, preoți și călugărițe, că au continuat să se roage la Westerbork în cazarmele de lemn, în noroi și foame, la fel ca într-o mănăstire sau „oriunde pe acest pământ unde Dumnezeu, în aceste vremuri tulburi, simte să-și arăte asemănarea lui.” Etty se uita în fața cruzimii și a morții de nedescris. Nu fusese niciodată atentă. De abia după 25 de ani, sub influența lui Spier, a început să se gândească la Dumnezeu, să citească scripturile și să considere rugăciunea.
Cred că pot suporta tot ce viața și aceste momente au la dispoziție pentru mine. Și când tulburările devin prea mari și sunt complet la capătul puterilor, atunci am încă mâinile îndoite și genunchii îndoiți. O postură care nu este transmisă din generație în generație cu noi evreii. Am învățat-o pe calea grea … Ce poveste ciudată este ea cu adevărat, povestea mea: fetele care nu puteau să îngenuncheze. Sau variația ei: fata care a învățat să se roage. Acesta este gestul meu cel mai intim, mai intim chiar de cum sunt cu un bărbat. Până la urmă, o persoană nu–și poate revărsa toată dragostea asupra unui singur om, sau poate? (sâmbătă seara, 10 octombrie 1942)
Jurnalele ei conțin reflecții grafice despre întâlnirile sexuale, precum și întrebări despre Rilke, Biblie și Sfântul Augustin. Există îndoieli, dar expresii uimitoare de credință în Dumnezeu și în umanitate. O studentă înzestrată, deși notele ei nu au fost cele mai mari, a terminat atât facultatea cât și școala de drept, dar nu a practicat. Etty era schimbătoare, pasionată, complexă, suferea de depresie, insecuritate personală și frustrare în carieră. Cu toate acestea, când totul s-a destrămat, a dezvoltat o compasiune remarcabilă pentru cei din jurul ei.
Viața lui Etty nu a fost extraordinară, doar una dintre mii de alți evrei olandezi prinși în Holocaust. Însă, pe măsură ce cineva ajunge la o viață reflexivă, percepția și vocea ei distinctivă apar în jurnale și scrisori. Pentru ea, era necesar să descrie în detaliu procesul prin care a învățat să se roage și a început să înțeleagă de prezența lui Dumnezeu. A realizat că este datoria ei să mențină în viață realitatea lui Dumnezeu acolo unde toată violența a anihilat credința.
A te apropia de Dumnezeu a însemnat o creștere în conștientizare. Învățarea de a se ruga a făcut parte dintr-o transformare mai mare. Deși o ființă obișnuită, ea a devenit extraordinară prin faptul că a putut să privească paznicii lagărului, boala și moartea și probabilitatea morții sale proprii, fără ura față de cei care au capturat-o și fără furie împotriva lui Dumnezeu (deși asta ar fi fost posibil), dar cu convingerea că a trebuit „să-i ofere lui Dumnezeu adăpost”, un loc chiar și în iad.
Aici Pesah face legătura cu Paștele, linia din Crez ilustrată în icoana învierii. „A coborât în iad.” Iisus Hristos deschide porțile Hadesului. El ia mâinile lui Adam și Eva și în spatele lor, pe cei care au murit înainte de a veni El – profeții, regele David, Ioan Botezătorul, părinții mamei sale Maria și a lui Ioan, tatăl său Iosif și nenumărați alții. Trebuie să ne vedem pe noi înșine, copiii lui Adam și Eva, în mulțimea pe care o conduce de la moarte la viață. Pascha este greacă pentru Paște – un Exod.
Ne gândim la Dumnezeu ca la cel care dă adăpost, dar prietenii săi fac același lucru pentru El și unul pentru celălalt. Iisus Hristos este întâmpinat în Împărăția morții, în iad, de familia sa, de oamenii săi. Dumnezeu ne împărtășește suferința, durerea noastră. Că noi, ca oameni, am putea face ceva pentru Dumnezeu este o realitate adesea ascunsă de evlavie. Și mai mult trecut cu vederea este faptul că putem deveni ca Dumnezeu pentru alții care trăiesc în jurul nostru. Etty Hillesum știa toate acestea.
Astfel, ideea uimitoare care domină scrisorile ei, că ea îi oferă adăpost lui Dumnezeu în tabere indiferent de groază, și, la rândul ei, este ținută în îmbrățișarea lui Dumnezeu. Ea devine ca Dumnezeu în grija ei pentru oamenii înspăimântați din jurul ei. Este aceasta reacția pe care o persoană rațională ar aștepta-o la toată degradarea și brutalitatea unor ființe umane față de altele? Într-un asemenea loc, cum spune Rowan Williams, Dumnezeu a devenit fără adăpost, având nevoie de adăpost. Etty a devenit acea casă și adăpost, un model pentru noi toți, acuma.
* Sursă: Etty: The Letters and Diaries of Etty Hillesum, Grand Rapids MI: Eerdmans, 2002.
Pr. Dr. Michael Plekon este Profesor Emerit de sociologie, religie și cultură la The City University of New York-Baruch College și preot al Bisericii Ortodoxe din America (OCA).
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
