Aristotle Papanikolaou
În urma sfaturilor diseminate la începutul acestei luni prin diferite canale mass-media grecești că practica yoga poate fi de ajutor pentru a gestiona anxietatea provocată de COVID-19, Sfântul Sinod al Bisericii Greciei s-a simțit obligat să facă o declarație oficială că practica yoga este „absolut incompatibilă cu credința creștină ortodoxă și nu are loc în viața creștinilor” (accentul meu). Nu este prima dată când Sinodul a decis să avertizeze despre pericolele practicii yoga, deoarece a făcut o proclamație similară în 2016 după ce Organizața Mondială a Sănătății a proclamat 21 iunie ca Ziua Națională de Yoga.
Este înțelept ca Biserica Greciei să emită o astfel de declarație despre yoga? Și este yoga absolut incompatibilă cu credința creștină ortodoxă?
Nu numai că nu este înțelept, ci este de fapt iresponsabil, mai ales având în vedere dovezile științifice din ce în ce mai mari despre modul în care yoga îi poate ajuta pe cei care suferă de anxietate și de traume și vătămări morale, care apar ca urmare a unei experiențe de o anumită formă de violență. Neurologii au descoperit că plasticitatea creierului durează de-a lungul vieții noastre. Acest lucru înseamnă că, într-adevăr, creierul poate fi reîncărcat și, deși violența lasă o amprentă asupra corpului care rezistă, nu trebuie să fie determinativ pentru viitorul unuia. Neurologii au descoperit că practicile spirituale, cum ar fi anumite forme de rugăciune, pot reface creierul, deoarece, după cum explică unul dintre specialiștii de top în tratarea traumei, Dr. Bessel van der Kolk, în cartea sa The Body Keeps the Score: Brain, Mind, and Body in the Healing of Trauma, astfel de practici permit „corpului să aibă experiențe care contrazic profund și visceral neputința, furia sau prăbușirea care rezultă din traume” (3).
Una dintre astfel de practici care sunt descoperite ca fiind eficiente în a ajuta victimele traumelor este yoga. Bessel van der Kolk face referire la cercetări care arată în mod concludent „că zece săptămâni de practică yoga au redus semnificativ simptomele PTSD ale pacienților care nu au reușit să răspundă la niciun medicament sau la orice alt tratament” (207). După testarea a șaizeci de subiecți, van der Kolk explică că „a devenit clar că persoanele cu PTSD au o variabilitate neobișnuit de scăzută a frecvenței cardiace. Cu alte cuvinte, în PTSD sistemele nervoase simpatice și parasimpatice nu sunt sincronizate. Am confirmat că încă un sistem de reglementare a creierului nu funcționa așa cum trebuie. Eșecul de a menține acest sistem în echilibru este o explicație de ce persoanele traumatizate sunt atât de vulnerabile la o reacție excesivă la stresuri relativ minore: Sistemele biologice menite să ne ajute să facem față vieții nu reușesc să facă față provocăriilor” (267). El a adăugat că „metodele științifice au confirmat că schimbarea modului în care se respiră poate îmbunătăți problemele cu mânia, depresia și anxietatea și că yoga poate afecta pozitiv probleme medicale atât de largi cum ar fi hipertensiunea arterială, secreția crescută de hormoni de stres, astmul și dureriile inferioare de spate” (268-69). În cele din urmă, deoarece victimele de traume se desociază atât de des de sentimentele din corpul lor, iar această desociere le împiedică să-și integreze în mod corespunzător și sănătos amintirile și experiențele traumei, van der Kolk spune că „douăzeci de săptămâni de practică yoga au crescut activarea sistemului de sine de bază, insula și cortexul prefrontal medial. Această cercetare are nevoie de mult mai multă muncă, dar deschide noi perspective asupra modului în care acțiunile care implică observarea și împrietenia senzațiilor din corpurile noastre pot produce schimbări profunde atât în minte, cât și în creier, care pot duce la vindecare după traume ”(275).
Faptul că yoga se dovedește a fi atât de utilă celor care au suferit traume – abuzuri asupra copiilor, violuri, violență de luptă – înseamnă că recenta declarație a Sfântului Sinod al Greciei prin care interzice practicarea yoga este foarte periculoasă, deoarece privează victimele unor traume dintr-o practică care se dovedește eficientă pentru vindecarea traumelor în măsura în care ajută să redirecționeze creierul și sentimentul de sine către emoțiile și senzațiile trupești. S-ar putea susține că ortodocșii au propriile lor practici spirituale care ar putea ajuta cu traume. Studii recente despre yoga ar trebui să motiveze mai multe cercetări asupra efectelor diverselor practici spirituale ortodoxe, precum Rugăciunea lui Iisus, asupra organismului pentru vindecarea efectelor violenței. Problema este că Sinodul a considerat că este necesar să emită o declarație fără nici o cunoștință a acestor dovezi științifice și fără nicio alternativă reală care să fie susținută de descoperirile științifice.
Este yoga absolut incompatibilă cu credința creștină ortodoxă? Această logică de incompatibilitate nu este nouă. Sinodul susține această incompatibilitate absolută, deoarece yoga este o practică „fundamentală” a hinduismului, iar mulți ortodocși moderni folosesc această logică sub diferite forme: pentru că este din feminism, pentru că este din Iluminism, pentru că este din liberalism, pentru că este din psihologia ateistă, pentru că este din creștinismul occidental – și așa mai departe. Ideea este că doar ceea ce apare pur și simplu în ortodoxie este acceptabil.
Problema este însă că această logică de incompatibilitate, care este cu adevărat o logică a purității, nu este nici din punct de vedere istoric, nici teologic. Istoric, nu există nimic sui generis în creștinism, cu excepția evenimentului Întrupării în sine. În liturghie, teologie și practici ascetice, există numeroase dovezi că creștinismul s-a dezvoltat prin aproprierea de practici și forme de gândire deja existente. Cu alte cuvinte, creștinii au recunoscut lucruri bune din lumea din jurul lor și au asimilat acele practici și forme de gândire în cadrul credinței lor în moartea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos. O astfel de idee este promovată de Sfântul Pavel: „orice este adevărat, orice este onorabil, orice este drept, orice este pur, orice este plăcut, orice este lăudabil, dacă există vreo excelență și dacă există ceva demn de laudă, gândiți-vă la aceste lucruri” (Fil. 4:8). Sfântul Pavel a recunoscut chiar că păgânii greci erau pe drumul cel bun în închinarea către „Dumnezeul Necunoscut” (Fapte 17:23), ca să nu mai vorbim de afirmarea părinților și mamelor Bisericii cu privire la numeroasele adevăruri filozofice despre Dumnezeu dezvoltate deja în filozofia greacă.
Logica incompatibilității absolute este, de asemenea, inconsistentă teologic cu credința creștină în Întrupare și exprimă mai mult o viziune dualistă asupra lumii pe care o vede, ironic, în gnosticism, manechie și sabellianism. O logică a Întrupării nu este cea care vede lumea prin intermediul situațiilor fie așa sau altfel. O astfel de logică afirmă cu încredere Întruparea lui Dumnezeu în Hristos și, datorită acestui eveniment, poate recunoaște ceea ce este bun și evlavios în alte forme de gândire, filozofii și practici religioase.
Ce ar fi putut spune Sinodul? Ar fi putut afirma foarte simplu că, dacă creștinii ortodocși trebuie să practice yoga, ar trebui să încerce să o facă cu Iisus Hristos în minte; ei ar trebui să spună Rugăciunea lui Iisus în sincronizare cu ritmurile de respirație ale practicii yoga (respirația face parte din practica yoga, deoarece face parte din Rugăciunea lui Iisus și din alte practici meditative din Orientul Îndepărtat); că creștinii ortodocși să-și amintească că scopul vieții creștine este îndumnezeirea, theosis – comuniunea divino-umană și că această practică corporală este un instrument pentru a face corpurile noastre mai accesibile prezenței lui Hristos în noi; că ar trebui să folosească prilejul practicii yoga pentru a afla mai multe despre spiritualitatea bogată și frumoasă a propriei lor credințe ortodoxe.
O astfel de abordare ar fi fost mult mai benefică decât o condamnare generală – o reacție văzută prea des în Biserica Ortodoxă contemporană. Și în condamnarea practicii yoga, Sinodul a înstrăinat atât de mulți dintre credincioșii lor, în timp ce îi respinge în special pe cei care suferă de traume de o practică care i-ar putea ajuta să experimenteze ceea ce Sfântul Pavel numește roadele Duhului Sfânt: iubire, bucurie, pace, toleranță, amabilitate, bunătate, credință (Gal 5.22). Vindecarea care a fost dovedită pentru mulți ca urmare a practicii yoga poate chiar ajuta acei creștini ortodocși care au experimentat traume să creadă cu adevărat că „nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici conducătorii, nici lucrurile prezente, nici lucrurile care urmează, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncimea, nici altceva în toată creația nu ne vor putea separa de dragostea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom 8:38).
O abordare creștină ortodoxă față de ‚celălalt’ nu înseamnă că suntem iuți să condamnăm; înseamnă că afirmăm mereu ceea ce este bun în celălalt și îl integrăm în ceea ce am experimentat cu încredere ca fiind plinătatea adevărului în Iisus Hristos. În calitate de creștin ortodox, practic yoga și voi continua să fac acest lucru, nu văzând că m-ar conduce spre nirvana, ci ca afectând corpul meu astfel încât să manifest, cu speranță, virtuțile despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sunt întruparea lui Iisus Hristos în trupul nostru (Ambiguum 7).
Aristotle Papanikolaou este Archbishop Demetrios Chair în teologia și cultura ortodoxă și Co-Director al Centrului de Studii Creștine Ortodoxe la Fordham University.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
