Circuitele virtuale și spirituale a Hagiei Sofia

Robert Nelson

La fel ca toți istoricii de artă bizantină, sunt îngrijorat de transformarea Hagiei Sofia în moschee în acest an. Neputând călători din cauza pandemiei, știu doar despre starea actuală a clădirii din imagini de pe internet și de la prietenii din Istanbul, în special David Hendricks, care a furnizat imaginea de mai sus. Impresionantele mozaicuri ale bisericii au fost acoperite, astfel încât să nu îi jignească pe musulmani în timpul rugăciunii. Două se află în conca absidei din spate: imaginea Maicii Domnului era vizibilă anterior în centru și un înger frumos în dreapta.

Marea podea bizantină a spțiului central a fost acoperită cu covoare, ascunzând astfel ceea ce sursele grecești numesc „râurile”, benzile de marmură verde închis care traversează lățimea naosului. Odată, acestea au guvernat procesiunile liturgice la fel cum semnele de cretă pe scenă instruiesc balerini unde să stea. Văzând acele benzi de marmură în muzeul Hagia Sofia, mi-am imaginat marile procesiuni ale patriarhului, episcopilor, preoților, diaconului și membrilor corului care odată se extindeau peste naos înainte ca toți să iasă pentru a continua procesiunea în altă parte din Constantinopol. Am aflat despre râuri și despre utilizarea lor în liturghie de la cercetătorii de arhitectură și liturghie. Alții au făcut și mai mult pentru a-și imagina biserica în Evul Mediu. Aici vreau să citez lucrăriile lui Bissera Pentcheva. Alături de colegi, ea a reconstituit științific lungiile reverberații ale spațiului.[1] Ulitizând caracteristicile acustice ale clădirii pe care le-au descoperit, Cappella Romana a înregistrat cântări de Sărbătoarea Sfintei Cruci, făcându-le să sune ca și cum ar fi acolo în Constantinopol. În timp ce scriu acest lucru, ascult acea înregistrare și sunt transportat înapoi în Constantinopol.

Vă scriu din New Haven, CT, cu o zi înainte de Crăciun, în timpul nostru ciudat al serviciilor religioase virtuale. Nu am mai fost în biserica mea din martie, Biserica lui Hristos (Episcopal) din New Haven, dar particip la liturghiile sale online și voi participa și diseară. M-au obișnuit să mă imaginez acolo în timpul serviciilor. Pentru un articol pe care îl scriu acuma, citesc Icons and Liturgy, East and West, cu eseuri despre obiecte materiale în uz ritual [2]. Textele cheie sunt proclamațiile celui de-al doilea Sinod de la Niceea (787), ultimul conciliu ecumenic susținut de întreaga Biserică Creștină. Parafrazând Sinodul, artiștii religioși sunt responsabili pentru realizarea imaginilor în orice material considerat util, dar Biserica guvernează conținutul sau semnificația acestor imagini. Istoricii au dus mai departe această noțiune, adăugând că orice obiect în folosirea devoțională este completat de către, și în, cel credincios / privitor. O icoană fără evlavie este o bucată de lemn pictat. Icoana presupune un circuit de credincioși, icoane și persoana sfântă reprezentată in imagine.

Ce legătură are asta cu Hagia Sofia? Construită de împăratul Iustinian în cinci ani (532-537), clădirea, liturgiile ei și credincioșii săi au fost învăluiți în pânze spirituale care au făcut și refăcut biserica și credincioșii săi. În secolul al X-lea, știm că biserica a făcut ortodox pe poporul slav, când o delegație a prințului Vladimir, conducătorul păgân al Kievului, a venit la Constantinopol. Împăratul i-a dus la o liturghie nocturnă la Marea Biserică. Rușii au văzut imensele sale spații boltite acoperite cu nenumărate mozaice de aur, toate strălucind și vii din luminile pâlpâitoare ale nenumăratelor lumânări și lămpi. Zăreau și miroseau nori de tămâie, auzeau cântări reverberând prin spațiile înalte și au fost copleșiți. Întorcându-se acasă, au raportat că la Hagia Sofia nu știau dacă „erau în Rai sau pe Pământ … Știm doar că Dumnezeu locuiește acolo printre oameni și serviciile lor sunt mai frumoase decât ceremoniile altor națiuni”. Ulterior, Vladimir a decis să fie botezat ortodox și a ordonat familiei sale și tuturor celorlalți să facă același lucru.

Un preot ortodox mi-a spus odată că, atunci când merge la Hagia Sofia, este inspirat să se roage. Acest lucru mă aduce înapoi la acel triunghi interpretativ pe care l-am menționat: credinciosul, un ajutor pentru rugăciune, fie că este vorba de o biserică sau de o icoană, și cel divin, Hristos, Maria sau sfinții, cărora li se roagă. Hagia Sofia nu a mai fost biserică de secole; nimic nu s-a schimbat în această privință în 2020. Transformarea într-o moschee, dacă nu dăunează clădirea, schimbă puțin din perspectiva creștinismului. Încă o putem învălui în circuite de rugăciune și credință, abilități perfecționate în timpul pandemiei. Astfel, chiar dacă nu pot merge la Istanbul și la biserica mea preferată din lume, pot fi acolo în mintea mea și sunt disponibile imagini bune pentru a stimula imaginația. În plus de cărțile pe care le-ați putea avea, vă recomand în special site-ul excelent pe care David Hendricks l-a creat, The Byzantine Legacy, unde puteți vedea mozaicul cu Theotokos și îngerul pe care le-am menționat. Pe măsură ce urmați liturghiile virtuale în biserica voastră sau în altă parte, ați putea încerca să le transpuneți în Marea Biserică și să vă alăturați astfel acelor circuite de credință care au transformat odată clădirea și încă o fac.


[1] Bissera V. Pentcheva, Hagia Sophia: Sound, Space, and Spirit in Byzantium (University Park, PA: Pennsylvania State University Press, 2017).

[2] Edited by Nicholas Denysenko (Notre Dame, IN: University of Notre Dame Press, 2017).


Robert Nelson este Robert Lehmann Profesor în istoria artei la Yale University.

Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.