Dionysios Skliris
Textul original grecesc acestui articol a fost publicat pentru prima oară pe site-ul “Polymeros kai Polytropos” a Academiei de Studii Teologice din Volos.
Filmul Nomadland (2020) ne oferă o privire spirituală asupra Americii, în special asupra statelor mid-vestice și vestice a S.U.A., prin intermediul unei tinere regizor din China, Chloe Zhao. Este vorba despre un road movie în cel mai spiritual sens al cuvântului, atunci când drumul devine un mod de a menaja durerea, dar și de a inutiliza un om care se află la o vârstă critică, înainte de bătrânețe. Filmul se petrece în 2011, în primi ani crizei economice recente, care a început în 2008, și are in rolul protagonist, o femeie de 60 de ani, Fern, care într-o perioadă foarte scurtă pierde pe soțul ei, dar și locul ei de muncă, când fabrica la care lucra în Empire Nevada, închide brusc. Desigur, fiecare pierdere este în același timp și o eliberare dureroasă și Fern, se hotărăște să vândă toate bunurile ei, să cumpere un van și să parcurgă țara, căutând un loc de muncă. Filmul este bazat pe documentarul lui Jessica Bruder despre subculturile americane a nomazilor care caută locuri de muncă pentru scurte perioade de timp, deplasăndu se dintr-un stat în altul, în cadrul situației precare în care se află economia capitalismului posterior dar regizorul Chloe Zhao a adăugat propria ei stigmă existențială. Filmul a atins corzile sensibile multor oameni, precum se vede și de la influența lui în acest greu an de carantină, dar și de la multele premii care a primit, Leul de Aur din Veneția, Globul de Aur pentru cel mai bun film, și astăzi dimineața, Oscar Celui Mai Bun Film, Oscar pentru Primul Rol Feminin pentru interpretarea lui Frances McDormand dar și Oscar de Regie.
Cultura van-dwelling
Fern se află la o vârstă grea: Prea bătrână ca să înceapă viața cu puterea și perspectivele pline de speranță a tinereții, prea tănără ca să se pensioneze. Face parte dintr-o generație de șomeri care se află intr-un spectru format din persoane între două vârste și de persoane vârstnice, pentru care este greu să obțină dexterități noi, dexterități care noul tip de economie necesită. În felul ăsta dezvoltă o autoconștiință, definită în mod absolut de un sentiment de insuportabilă inutilitate. Totuși, Fern, combină o deschidere către viață, cu toate neajunsurile și nenorocirile ei, cu un dinamism aparte. După o slujbă de sezon la Amazon, este invitată la o comunitate în deșertul Arizonei, unde Bob Wells conduce o comunitate, care oferă ajutor nomazilor și îi învață reguli principale pentru supraviețuire în legătură cu această versiune post modernă a Vestului Sălbatic. În linii generale, este vorba despre o comunitate de oameni care sunt foarte aproape de propria lor moarte, de ex. pacienți cu cancer în stadiu terminal, care totuși par a fi mai pregătiți decât Fern, nu numai pentru moarte, dar și pentru supraviețuirea temporară, așa cum aceasta poate fi câștigată, în viața sălbatică a deșertului care acești noi pustnici sunt obligați să trăiască. Trăind, în sălbăticia și sfințenia naturii, alți din comunitate dezvoltă explicații naturaliste a morții, apropiate de problematica lui death coaching, cu alte cuvinte, finalizarea naturală a lui life coaching epocii noastre, un antrenament ca să “reușești” nu viața corectă, dar moartea “corectă”. Totuși alte persoane din comunitate, de exemplu Bob Wells, investesc în dragostea față de aproapele necunoscut, toate celea care ar fi vrut să spună persoanelor iubite care le au pierdut. La persoanele necunoscute din comunitățile nomazilor găsesc un fel de iconografii a morților, și percep viața ca un drum, unde o să regăsim persoanele iubite pe care am pierdut, fie în viitor fie în alte persoane, fie – în mod apofatic este insinuat în film- chiar în chipurile persoanelor moarte, când vor fi înviate în altă formă.
Bob Wells, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, este un personaj real și în filmul tip docudrama, o combinație între documentar și ficțiune dramatică, rolul lui este jucat de el însăși. A devenit o figură proeminentă, un fel de lider, a cultului vandwellers, un cuvânt format din cuvintele van și dwelling care înseamnă “casă, domiciliu”. Vandwellers sunt adeseori oameni la șaizeci de ani care au fost concediați cu puțin înainte de a acumula ani de pensie sau au fost sancționați sau au pierdut economiile pentru bătrânețe lor. Numit “Burning Man” al persoanelor care parcurg al șaselea deceniu a vieții lor, a inspirat idea că s-ar putea aceste pierderi să fie de fapt și eliberări, dacă se va urma un fel de viață mai apropiat de libertatea naturii sălbatice, un element care oricum are o istorie mare în cultura americană: Este de ajuns să ne amintim de anarhistul Henry David Thoreau (1817-1862) sau mișcarea Beatnik, în primele decenii după al doilea război Mondial și cartea emblematică Pe Drum (1957) a lui Jack Kerouac. O particularitate interesantă este că acum nu este vorba despre tineri rebeli și anarhiști, dar despre vârstnici care se simt prea neputincioși să se alinieze cu epoca lor și care poate că au amintirile și trăirile unei alte Americi. În același timp totuși vandwellers sunt și o comunitate internetică care prin site-uri, precum cheaprvliving.com, comunică înțelepciunea supraviețuirii care au căpătat printr-o modalitate atât de dură, în timp ce în calitatea lor de comunitate narativă digitală au o nevoie absolută pentru o conectare internetică neîntreruptă. Cultura vandwelling este de altfel bazată pe transformarea tehnologică a mașinilor lor (numite build în dialectul lor), care de foarte multe ori au -panouri fotovoltaice. Încă un element a culturii lor este că încearcă să evite eticheta a persoanei “fără adăpost” care stă mereu întru-un singur loc și din cauza asta încearcă să nu fie vizați astfel (going stealth), mutându-se încontinuu.
Un Road movie despre “repaus veșnic mișcător”
Dar Zhao folosește această problemă sociologică de actualitate pentru a face o aprofundare în condiția existențială: Folosind termeni lui Giorgio Agamben, am putea spune că Fern se află în “timpul aruncat”, în timpul –“gunoi” care se află între incidentul important, în cazul de față moartea soțului ei, și sfârșitul poveștii. Este vorba despre o condiție în antipodele timpului aristotelic, care semnalizează trecerea de la putere (δύναμιν) la acțiune (ἐνέργειαν), adică la succesul existențial a activării fericite posibilităților inițiale a ființei să atingă scopuri. Timpul lui Fren, este mai degrabă timpul redinamizării, adică a deschiderii de noi posibilități, care aduce pauza (ἀργία), precum opusul etimologic al acțiunii (ἐνεργείας) aristotelice. Și în film, nu este vorba despre redinamizarea dinamică unui success story a tinereții, când schimbarea de carieră ca rezultat a libertății de alegeri înseamnă o adevărată sărbătoare a liberului arbitru într-un sistem de mare motalitate socială. Este de fapt vorba despre posibilitățile care rezultă din slăbiciune și din patimi, în cazul de față de la pragul bîtrăneții și morții în combinație cu eșecul social a șomajului.
Combinația de repaus și mișcare ne aduce aminte de “ontologia drumului” a teologilor precum sfântul Grigorie al Nisei și sfântul Maxim Mărturisitorul, care chiar dacă extrag de la Aristotel concepte precum, puterea (δύναμις), mișcarea (κίνησις) și acțiunea (ἐνέργεια) în sensul finalizării existentului, inima lor totuși este într-o viziune de motilitate continuă al existentului câtre Dumnezeul infinit cu elementul repausului să îl ofere numai anumite “pauze” dragostei personale. Termeni, precum extinderea (ἐπέκτασις) a lui Grigorie al Nisei și „repausul veșnic mișcător” (ἀεικίνητος στάσις) a lui Maxim Mărturisitorul, încearcă să combine ontologia elenă cu elementul iudeocreștinesc de nomadism, dar și a eshatologiei, în sensul că repausul eshatologic va fi un alt fel de mișcare perpetuă în dragoste.
Astăzi acest element al vieții, care pare a fi un drum continuu, îl întâlnim mai mult în „Teologia narativă”, un program teologic care aspiră să transcende metafizica statică cu referire la performanța comunităților religioase prin povești. Teologia narativă a început după ce teoria jocurilor lingvistice lui Ludwig Wittgenstein a fost adoptată de teologie, conform căreia fiecare comunitate are anumite reguli ale propriului limbaj cu care își reglează narațiunea.
În S.U.A. Teologia narativă a fost reprezentată în principal de George Lindbeck, Hans Wilhelm Frei și Stanley Hauerwas, dar depășește cu mult o agendă ideologică specifică, transformând-o într-un mod anti-esențialist de teologizare. În Grecia, printre alți, părintele Evangelos Ghanas și Pantelis Kalaitzidis au practicat acest mod de teologizare, iar întâlnirea sa cu accentul pe narațiune, care este în mod tradițional un element al teologiei ortodoxe, se așteaptă să dea roade. Cu siguranță, vizualizarea vieții ca un drum către întâlnirea eshatologică este unul dintre elementele cheie care ar face Teologia narativă eliberatoare de formele metafizice închise.
Teologia narativă poate fi, totuși, o interpretare nu numai a textelor tradiționale ale unei comunități ecleziastice, cum ar fi cele biblice și patriarhale, ci și a oricărui text referitor la performanța comunităților. Iar filmul lui Chloé Zhao ne oferă o oportunitate foarte interesantă de a reflecta asupra temei biblice a nomadismului, dar și a „dorului de viitor”. Pentru că rămasul bun care își urează acești moderni vandwellers nu este niciodată definitiv; își promit reciproc că se vor întâlni din nou „pe drum”, pe drumul acestei sau poate al altei vieți.
În Teologia narativă a lui Chloé Zhao, acest road movie devine o metaforă a unei vieți pe drum, unde doliul devine prilejul dragostei pentru tinerii din apropierea ta, trimiți ție prin providența divină a vieții, iar sabbatismul șomajului și a inactivității ascunde în el însuși o mișcare care nu se oprește niciodată.
Dionysios Skliris este Doctor în studii grecești (Universitatea din Sorbona – Paris IV) și lector la Facultatea de Teologie a Universității Naționale și Kapodistriane din Atena și la Hellenic Open University.
Tema icastică este din filmul Nomadland și a fost preluată de pe site-ul https://www.imdb.com/.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
