Justin Shaun Coyle
Uneori, prieteni și familia mea îmi pun anumite întrebări indiscrete despre slujba mea. Știu că predez la un seminar, așa că câteodată mă întreabă despre ce anume predau la aceste cursuri. „În mare parte istoria bisericii în acest semestru”, spun. „Câteva filozofii moderne și un curs despre ateism.” „Ateism?” mulți fiind surprinși de răspuns. Alții cu sensibilități mai moderne dau din cap aprobator. „Ei bine”, spun ei, „presupun că este utilă pregătirea seminariștilor pentru a învinge inamicul”.
Lecțiile mele despre ateism nu au acest scop. De fapt, la prima mea prelegere descriu exact care nu sunt obiectivele cursului. Cursul nu este destinat să învețe studenții o dialectică agresivă împotriva ateilor de pe internet și nici nu onorează știința lui Richard Dawkins sau a lui Neil deGrasse Tyson, care pretind tiara ateismului. Nici nu învață această formă de răsucire genealogică pe care creștinii o folosesc adesea pentru a reduce orice poziție cu care nu sunt de acord și pentru a o clasifica drept ateism în trei pași simpli. Cursul nu acoperă studenții interesați de apologetică, motiv pentru care unii pot renunța.
Cei care rămân, încep prin a discuta zicala Sfântului Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Cum este cazul cu toate citatele și zicalele, acest lucru este dificil de înțeles. Poate că această zicală necesită practica spirituală de a-ți imagina propria condamnare. Poate că invocă strigătul abandonului la Golgota, când Hristos plânge cu vocea lui Adam sau poate ne amintește de inscripția de la intrarea în iad din Divina Comedie a lui Dante „Tu, care intri, lasă afară toată speranța”. Oricare ar fi semnificația citatului, elevii își dau seama de dificultatea specială care implică acel „și” care există în mijloc. Cum putem înțelege prima și a doua parte a zicalei împreună? Ce înseamnă să-ți păstrezi concentrarea minții asupra iadului dar în același timp să nu disperi?
Ce se va întâmpla dacă le spun studenților mei că evitarea disperării nu înseamnă să nu-ți ții mintea în iad, ci că aceasta este în esență rezultatul acestei practici. Ce se va întămpla dacă pariez că păstrarea minții noastre în Iad este de fapt un mijloc de a evita disperarea?
Când ne întoarcem pentru răspunsuri la Sfânta Scriptură, studenții observă, nu numai o singură dată dar de mai multe ori, că Biblia îi învață pe cititori să-și clarifice concepțiile greșite despre Dumnezeu. Adesea, această învățătură se manifestă sub forma interzicerii închinării la alți dumnezei în afara Dumnezeului lui Israel (Ex. 20: 2-4), precum vițelul de aur, statuile profeților lui Baal și așa mai departe. Ucenicii celor Zece Porunci cunosc atât de multe despre adevăratul Dumnezeu, totuși puțini dintre ei luptă împotriva închinării lui Baal. Dar de multe ori Sfânta Scriptură consideră că, până și închinarea Dumnezeului lui Israel este păgână. Amos raportează că Dumnezeu este dezgustat de imnurile lui Israel și urăște închinarea sa, deoarece nu include îngrijirea săracilor (Amos 5: 21-24). „Natura noastră carnală” înclină spre idoli, pe care creștinii trebuie să-i exonereze (Col. 3: 5; Gal. 5:19). Lecția este simplă: nici Israelul, nici Biserica nu sunt nevinovați de idolatrie. Păgânismul înseamnă uneori închinarea la zei falși și alte ori închinarea falsă la Dumnezeu.
În acest moment îi întreb pe elevi: Cum ne putem îndeparta noi, creștinii, de la idolatrie, așa cum sugerează Sfânta Scriptură? Cum ne putem asigura că nu ne închinăm lui Dumnezeu într-un mod greșit? Cum putem distinge imaginea de idol?
Aici nu este nevoie să începem ex nihilo. Printre darurile harului rămase din autoscufundarea creștinismului se numără câțiva gânditori – strălucitori în întunericul lor – al căror ateism îi face experți în distrugerea idolilor. De ce, întreb, să nu avem curajul de a asculta cu atenție și de a ne folosi de criticile lor?
Așa că în acest semestru ne vom ocupa – încet, deliberat și cu atenție- de Feuerbach, Marx, Nietzsche și Freud. Ceea ce învață elevii de la aceste minți ascuțite ale „Școlii Suspiciunii” este că idolii pe care acești gânditori îi sparg sunt aceiași pe care noi, creștinii, îi zdrobim, sau mai bine spus, pe care ar fi trebuit să zdrobim. Cine poate nega că destul de des teologii au detașat Apocalipsa de particularitatea sa unică? Că uneori practica creștină dă o dimensiune spirituală sărăciei și sfințește forțele pe care Evanghelia le respinge? Că inversarea valorilor pe Golgota nu îmbracă în mod ipocrit puterea cu veșminte preoțești? Elevii realizează că adesea motivările iudeo-creștine tind câtre un ateism și mai brutal, pe care David Bendley Hart îl numea ironic „ateism creștin”. Ce este de fapt ateismul lui Feuerbach decât o scuză unilaterală pentru scandalul încarnării iar ateismul lui Marx este de fapt o puternică preferință pentru săraci. Oare ateismul lui Nietzsche nu este o afirmație furioasă a vieții și „iudaismul ateist” al lui Freud nu este de fapt un cuvânt profetic neplanificat în spiritul lui Amos și Osea? În orice caz, elevi descoperă, împreună cu Karl Barth, că destul de des “strigătul revoltei împotriva unui asemenea dumnezeu este mai aproape de adevăr decât sofismul care folosesc oameni ca să îl justifice”.
Cursul noastru se închide cu selecții din opera lui Dostoievski; nu doar pentru că este un scriitor ortodox tipic. De fapt, nimeni altcineva nu redă atât de bine pariul moral al ateismului împotriva raționamentului creștin (gândiți-vă la „Revoluția” din Frații Karamazov). Nimeni nu a descris pericolul demonismului ateist (gândiți-vă la Kirilov în Demonii) și nimeni nu a descris mai bine ascensiunea spirituală ca fiind o condiție necesară pentru a participa la Sâmbăta Mare, constatând că întunericul ateismului poate fi risipit doar prin lumina lui Hristos (gândiți-vă la capitolul „La Tihon” din Demonii). Spre final le dezvălui studenților că ceea ce am făcut în timpul semestrului este o imitație bine gândită a revelației lui Tihon către Stavrogin: „Dumnezeu îți va ierta necredința, pentru că onorezi Duhul Sfânt fără să știi”.
Predau ateismul seminariștilor, nu din cauza unei satisfacții egoiste în a iniția tineri evlavioși în rândul celor care nu sunt înșelați. Nici nu-l predau ca să exercit abilitatea dialectică elevilor. În schimb, predau ateism cu scopul de a-i antrena în arta consumatoare de timp a alegoriei; ca să-l pot găsi pe Hristos oriunde se ascunde.
Nu aș da sfaturi cu privire la prevenirea disperării prin amintirea constantă a lui iadului celor imaturi spiritual și triviali mintal. Aici pot exista dragoni (reali). Dar dacă studenții dumneavoastră, ca și ai mei, au fost deja hrăniți cu lapte și sunt hrăniți acum cu carne (1 Corinteni 3: 2), poate – așa cum spune Merold Westphal în excelenta sa frază – puteți încerca să îi învâțați despre ateism în următorul Post Mare. La urma urmei, nu avem nimic de pierdut în afară de idolii noștri.
Justin Shaun Coyle (Phd., Boston College) este Greco-catolic ucrainean care predă filosofie și teologie la Școala Ecleziastică Mount Angel din Oregon. Prima sa carte, Beauty of the Trinity: A Reading of the Summa halensis[Frumusețea Trinității: O lectură a Summa halensis], va fi lansată anul viitor de Fordham University Press.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
