Inga Leonova
Pentru un cititor de zi cu zi al rețelelor de socializare, poate părea că bătăliile cultural din cercurile ortodoxe în jurul sexualității umane au încetat în cele din urmă, mai ales în comparație cu anii 2010 și după. Cred că, mai degrabă, s-au tras linii, și majoritatea combatanților s-au retras în taberele lor. Cu siguranță, necesitatea libertății intelectuale și spirituale pentru a continua importanta activitate antropologică și teologică în Biserică este o problemă mult mai largă decât limitele impuse de natura interacțiunilor de pe rețelele sociale. Cu toate acestea, mă gândesc la ceea ce a ieșit din luptă ca paradigmă a „negării pline de compasiune”. Această poziție poate fi rezumată așa: „inima mea se rupe pentru oamenii din Biserică care se luptă cu atracția de același sex și ar trebui să-i sfătuim și să le oferim sprijin cu dragoste în efortul lor ascetic de a purta crucea castității”.
Poate fi din cauza distanței temporare față de acest discurs că capcanele abordării „compătimitoare” m-au lovit din nou. Principala preocupare este că oferă „tradiționaliștilor” bine intenționați o alternativă confortabilă la ura toxică propagată de un subset de războinici ai culturii ortodoxe. Permite satisfacția sentimentului de iubire și acceptare, în același timp rămânând în limitele confortabile ale unei poziții prescrise oficial: acceptăm pe deplin frații și surorile noastre homosexuale, atâta timp cât îndeplinesc cerința de a renunța la nevoia lor de companie umană.
Totuși, o astfel de negare „plină de compasiune” a identității oamenilor este, într-un fel, chiar mai rea decât homofobia toxică a celor opuși. În primul rând, pentru că îi face pe oameni mult mai vulnerabili la abuz. „Vă iubim, dar numai în condițiile noastre” este mai dăunător decât respingerea sinceră. O persoană care primește consiliere în „suferința” sa de către „consilierul” bine intenționat nu poate beneficia de consiliere pe baza convingerii că această persoană este distorsionată, defectă și, prin urmare, singura lor cale în viață este să-și nege umanitatea și să urmeze calea prescrisă pentru ei de ideologia care respinge știința și cunoștințele, dar mai rău, respinge iubirea creștină. Replica clasică conform căreia fiecare creștin este chemat la negarea de sine ascetică este ipocrită în acest context, deoarece nimeni nu le cere creștinilor heterosexuali să se supună singurătății de-a lungul vieții.
Așa cum scrie John Congdon într-o discuție pe Facebook, „Factorii biologici, psihologici și de mediu care afectează sexualitatea umană sunt complexi și foarte variabili, iar studiul științific al acestora este încă relativ la început. Un lucru pe care știința l-a demonstrat este că este foarte puțin probabil ca orientarea sexuală să aibă o singură cauză, cum ar fi alegerea individuală sau așa-numita „genă gay”. De asemenea, s-a demonstrat destul de concludent că o astfel de orientare nu poate fi schimbată doar printr-un act a voinței sau prin metode atât de crude precum terapia de aversiune. Un lucru este destul de clar, totuși, și este că „soluțiile” preambalate la condiții prost înțelese nu sunt niciodată eficiente, fie în chestiuni spirituale, fie psihologice, iar daunele provocate de abordările conduse ideologic nu sunt mai puțin reale pentru bunele intenții ale sfătuitorului.”
Pentru a cita un punct de vedere ortodox popular, „Mulți cred că există influențe genetice și de mediu care cauzează homosexualitatea, dar acest lucru nu se poate dovedi științific. Cred că atracția persoanelor de același sex este rezultatul căderii, așa cum este tot păcatul”. Aceasta este, desigur, o poziție care confundă deliberat problema. Știința există pentru a descrie fenomenele empirice, dar întrebările teologice nu sunt supuse direct concluziilor științifice. Sfântul Vasile cel Mare a pronunțat destul de decisiv cu privire la această chestiune. Întrebarea pentru un gânditor creștin este nu dacă relațiile oamenilor sunt determinate biologic, ci ce înseamnă acele relații în contextul relațiilor noastre cu Dumnezeu.
Și aici ajungem la cel mai îngrijorător aspect al acestei abordări a sexualității. „Aș vrea să spun că nevoia de intimitate este adesea forța motrice a promiscuității sexuale în toate formele sale. Cu toții avem nevoie de intimitate, dar confundarea acestei nevoi cu sexul este principalul motiv pentru care atât de mulți oameni cedează păcatului sexual. Nevoia de intimitate poate fi împlinită prin prietenii profunde, dar în cele din urmă trebuie să găsească adevărata împlinire într-o relație intimă cu Dumnezeu. „
Această afirmație, deși nu este incorectă, servește la reducerea intimității la ‚dorință’, comitând astfel o eroare logică. Intimitatea cu partenerul nu anulează o relație intimă cu Dumnezeu. Mai mult, această afirmație echivalează în esență sexul homosexual cu promiscuitatea sexuală.
Când consilierii ortodocși „plini de compasiune” resping de-a dreptul posibilitatea iubirii kenotice între persoanele homosexuale și le reduc relațiile doar la atracție sexuală ca și când nu se întâmplă nimic altceva între persoane, nu doar denigrează relațiile de același sex, ci, prin extensie, la fel cuplarea heterosexuală. Intimitatea sexuală face parte din perihoreza care se întâmplă între oameni. Este un lucru minunat consacrat în Biblie ca parte a CUNOAȘTERII altuia (de unde chiar cuvântul în ebraică care descrie relația sexuală într-o căsătorie este „cunosc”, ca în „Adam și-a cunoscut soția”). Iubirea erotică este sacră, terminologia atracției erotice este folosită de Iisus însuși și este un mare păcat al captivității neoplatonice a gândirii creștine că a fost transformată în ceva murdar, echivalat cu dorința și delegat într-o cămașă de forță a execuției regimentate. Teologia noastră trebuie să elibereze înțelegerea iubirii și a cuplării de această concepție greșită. Mărturia multor cupluri homosexuale creștine vorbește împotriva conceptelor proclamate de cei care avansează mentalitatea binară. Mărturia lor nu este mai puțin valoroasă decât cea a cărora cu care se confruntă.
În final, accentul real al discuției asupra genului și sexualității trebuie să treacă de la determinismul biologic la întrebările mai fundamentale despre natura holistică a cuplării umane și semnificația teologică a intimității sexuale, în afară de crearea descendenților. Doar dacă ne eliberăm discursul de disprețul tradițional al sexualității umane, vom putea să o abordăm într-un mod echilibrat și, cel mai important, spiritual, eliberat atât de legăturile legaliste, cât și de frica nesănătoasă. Și, nu în ultimul rând, a permite ca acest discurs să fie ghidat și decis exclusiv de bătrânii monahi este să-l handicapăm prin definiție. Creștinii necelibiți care își desfășoară mântuirea în lume pot și ar trebui să asiste la experiențele lor.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
