de Nikolaos Asproulis
Întâi apărut în limba greacă pe blogul Academiei Volos pentru studii teologice.
În vremurile noastre, rasismul are multe fețe. Uneori se manifestă într-un mod mai vizibil și alteori într-un mod invizibil. Fie că este vorba de rasism de gen, rasă, caracter religios sau clasă socială, origine etnică sau orientare sexuală, este sigur că inamicul este întotdeauna celălalt. Nu contează dacă sunt popoare întregi sau indivizi specifici, celălalt în acest caz devine „pânza roșie” a unei ideologii oarbe, care nu îi clasifică pe oameni drept persoane unice și de neînlocuit după chipul Dumnezeului Triun, ci în primul rând începând cu oarecare din unele caracteristici naturale.
Acesta este, s-ar putea spune, sursa rasismului și respingerea alterității. Ostilitatea față de celălalt, sau mai bine zis ura față de diferit este ceea ce ne definește identitatea. Acest contrapunct este piatra de temelie, unde se bazează tot felul de justificări ideologice sau religioase pentru discriminarea între oameni. Nu numai fiecare dintre noi, ci și popoare întregi își formează identitatea colectivă într-un mod opus, în numele unei superiorități și inferiorități naționale, politice, culturale, economice, dar și religioase față de ceilalți.
Atrocitatea celui de-al Treilea Reich, chiar în secolul trecut, bazată pe o ideologie despre rasa arieană, care încă are un impact în Europa și dincolo de ea, dar și în rândul credincioșilor bisericilor creștine (inclusiv ortodoxe), care arată jenă sau chiar indiferența față de formațiunile neonaziste este, la urma urmei, cel mai caracteristic și dezgustător exemplu de rasism și efectele sale.
Pe de altă parte, asasinarea recentă a afro-americanului George Floyd în Statele Unite, care a șocat opinia publică mondială, a evidențiat dramatic una dintre formele și manifestările dominante ale rasismului. Este vorba despre inegalitatea socială, marginalizarea unor populații întregi în numele fie purității și supremații rasei albe, fie în numele unei teorii economice neoliberale extreme, care măsoară totul prin prisma profitului, cu alte cuvinte un fel de lent dar constant rasism sistemic, care străbate nu numai infrastructura de stat, ci și limbajul de zi cu zi (vezi discursurile de ură împotriva diversității care prevalează pe rețelele sociale), modelând astfel modele care perpetuează această tragedie.
În special, escaladarea, mai ales în ultimul deceniu, a refugiaților și a fluxurilor migratorii în Europa din Orientul Mijlociu, ceea ce a fost considerat, nu întodeauna pe nedrept, ca o amenințare (datorită ideilor și grupurilor fundamentaliste islamice extremiste) pentru stilul de viață din Occident, alimentează adesea moara rasismului. În acest caz, este obișnuit ca multiculturalismul și pluralismul religios să fie considerate responsabile pentru modificarea modului de viață și a identității și fragmentării comunitare a societăților occidentale.
Dacă acesta este cazul, există vreun spațiu pentru ca Bisericile creștine, care se confruntă cu bolile de copilărie a secularizării în Europa și în întreaga lume, să fie un factor în stoparea fenomenului? Cooperarea Bisericilor, fie în contextul Mișcării Ecumenice, fie la nivel bilateral, ar putea contribui teoretic la formarea unei abordări comune a fenomenului, la apariția unui etos filantropic bazat pe temeliile credinței creștine . Să ne referim aici la încercările harnice și odată intense ale ierarhilor ortodocși luminați (binecuvântatul arhiepiscop al Americii Iacob și actualul arhiepiscop Elpidoforos sunt exemplele cele mai caracteristice) sau ale călugărilor și călugărițelor, teologilor, dar chiar și teologului ortodox Olivier Clement sau chiar la atitudinea călugăriței Maria Skobtsova și a fiului ei Yuri. Precum și a lui Elie Fondaminsky și a părintelui Dimitri Klépinine, care sunt acum recunoscuți ca sfinți de Patriarhia Ecumenică și care au stat alături de evrei în timpul celui de-al doilea război mondial). Renașterea temporară a diferitelor forme de rasism, atât în Europa, cât și în alte părți ale lumii, care iau adesea forma rasismului confesional, centrată pe ideologii naționale, provoacă, din păcate, realizările importante ale dialogului ecumenic și interconfesional și o aplicare blândă de secularizare.
Această situație dificilă nu ar trebui, totuși, să împiedice vocea profetică a Bisericii, teologia critică și creative, să evidențieze acele elemente ale tradiției comune a Bisericii antice, care ar putea într-adevăr să contribuie eficient la gestionarea întregii situații. Rămânând fidelă atât binecunoscutei observații a apostolului Pavel : «Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus» (Gal. 3: 28) cât și parabolei Bunului Sămăritean (Luca 10: 30-33) teologia nu poate funcționa decât pentru a actualiza mesajul Evangheliei care are la bază iubirea necondiționată unuia față de celălalt, pentru aproapele care este cu adevărat o imagine al „Celuilalt”. Interpretând această parabolă, Mitropolitul Demitriados și Almyros Ignatios notează caracteristic în această direcție: „Răspunzând la întrebarea‘ cine este aproapele nostru, Isus Hristos … plasează aproapele dincolo și în afara contextului evreiesc îngust, dincolo și deasupra definiții de rasă, națiune, clasă socială sau chiar religie. ”
Centrala acestei perspective este calea migrației, calea de ieșire a patriarhului Avraam către inconștientul colectiv al celor trei „religii abrahamice”, o cale care uneori dezvăluie afinități ascunse. La rândul nostru, creștinii, fideli învățăturii Sfintei Treimi și implicațiilor sale antropologice, suntem chemați să ne amintim în întâlnirea noastră cu „celălalt” de imperativele teologiei persoanei, recunoscând „celălalt” ca element constitutiv de noi înșine, de existența noastră creștină. Euharistia – cină comună a poporului lui Dumnezeu dincolo de orice formă de discriminare bazată pe natură – ar putea inspira și întrupa din nou spiritul împărtășirii, dreptății și ospitalității sau al învățăturii prin etosul bisericii reînnoitor și eliberator cum să primim alteritatea „celuilalt” „.
Nikolaos Asproulis este director adjunct al Academiei de Studii Teologice din Volos și predă la UED (Universitatea Deschisă Elenă).
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
