Angeliki Ziaka
Atunci când abordăm discursul despre Islam, Europa și Democrație și lăsăm deoparte înțelegeri și admiteri aparente, ne confruntăm cu anumite observații și întrebări. O primă abordare a „Islamului, Europei și Democrației” are un anumit consens. Adică, acel Islam, ca sistem religios, cu elemente teocratice mai mult sau mai puțin aparente – în funcție de țările pe care le domină și unde este aplicat, precum și datorită traiectoriei sale religioase și politice „esențiale” în timp și proces sociopolitic- , nu poartă cu sine valorile europene și imperativele Occidentului, precum democrația și, în consecință, spiritul iluminismului. Astfel de valori sunt considerate modelate de spiritul european – datorită atât creștinismului, cât și laicismului – și sunt produse de luptele Revoluției Franceze împotriva autorității religioase și a tiraniei monarhiei. O varietate de călătorii istorice, spirituale, filozofice și politice au oferit o moștenire unică și pentru individ, societate și umanitate, protejând astfel drepturile omului și protejând individul de termenii și imperativele unei vieți comunale religioase și politice pre-moderne. Democrația garantează că un stat funcționează cu reprezentanți aleși și că toți cetățenii sunt egali în fața legii, indiferent de sex, culoare, credințe religioase și opinii politice. Diferite limbi, religii și culturi sunt egale, deci trebuie respectate în cadrul unei legi seculare statutare.
Acest punct naște o multitudine de întrebări. Asemenea întrebări privesc nu numai istoria națională și religioasă a statelor europene și statutul lor financiar diferit, ci și trecutul sau prezentul lor politic.
Dimpotrivă, dacă cineva răsfoiește statele contemporane predominant musulmane, el / ea va observa regimurile oligarhice, cenzura și structurile religioase rigide chiar și în ceea ce privește punerea în aplicare a legii – legea islamică, împreună cu inegalitatea financiară și diferența rasială, penetrarea capitalistă inegală, precum și o mare diversitate în țările din Orientul Mijlociu și Orientul Apropiat. În plus, se vor observa divergențele și diferențele dintre marile populații musulmane din Asia și cele din locul de naștere al islamului în Arabia, precum și comunitățile musulmane din Balcanii noștri vecini. Îndepărtarea etichetei unui „singur” islam sau a polarității sunnite și șiite va permite să apară multe realități particulare, religioase, istorice, naționale, rasiale, culturale, financiare, lingvistice și narative.
Același lucru este valabil și pentru musulmanii din Europa, care, indiferent de diversele lor origini și prezența istorică în mai multe țări europene, au contribuit, în felul lor, la modelarea patrimoniului cultural european, încă din epoca Averroes[1] și apariția musulmanilor în Sicilia medievală, dar și prin colonialism, când timp de secole, într-un mod paradoxal și dominant, popoarele din Arabia, Africa, țările din India și alte zone ale lumii, au participat involuntar la cultura europeană alături de prezența variată a europenilor pe pământurile lor și au devenit mediatori, totuși au fost, de asemenea, supuși diferitelor rețele și schimburi, inclusiv comerțul cu sclavi.
Acesta este un al doilea punct cheie de luat în considerare. Se referă la întrebarea dacă Europa trebuie privită printr-o lentilă – strict sau nu – religioasă, adică statele exclusiv creștine și/sau laice și, respectiv, musulmane, ca fiind pur islamice și, mai mult, purtătoare al unui Islam „autentic” și „universal”. O examinare rapidă a „universului” elenistic, Imperiul Roman, dar și Europei de Vest medievală precum și a Orientului Bizantin, dezvăluie existența unei multiplicități de religii și sincretisme, pe lângă populațiile evreiești, mai târziu creștine, precum și musulmane din Europa. În mod similar, Balcanii – sub dominație otomană timp de multe secole – sunt locuiți de populații musulmane cu origini și practici diverse care intercalează „ortodoxia” islamică cu caracteristici locale deosebite. În plus, Orientul Mijlociu a fost și este încă, deși mai puțin, locuit de o varietate de populații creștine și doar puține evreiești, deoarece majoritatea evreilor din Arabia și Iran s-au mutat în statul contemporan lui Israel. În plus, multe populații de imigranți, în principal hinduși, dar și budiști, locuiesc în țările din Golf în prezent și trăiesc alături de nativi, înființându-și propriile afaceri, școli și case de cult, creând astfel o nouă realitate socială emergentă. Astfel, o a doua lectură a istoriei ne permite să dezlipim atât uniformitatea lumii europene, cât și a celei islamice și să observăm că Vechiul Continent este corelat cu Orientul Mijlociu și Apropiat, precum și cu Africa de Nord în diferite moduri; si invers.
Am ajuns să ne dăm seama că proiectul Europei Unite, deși parțial reușit, nu a abolit inegalitățile financiare și sociale dintre statele sale membre. Europa nu a reușit să îndepărteze politicile post-coloniale, violența și războaiele, atât în zona sudică a sud-estului, dar și dincolo de granițele sale geografice, în principal în Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Cu toate acestea, a reușit să eficientizeze mișcarea cetățenilor săi, precum și să creeze o piață deschisă a muncii și să permită o mobilitate neîngrădită prin frontiere deschise; astfel de facilitări sunt în prezent contestate de măsurile de austeritate financiară, imperativele de securitate și o birocrație în continuă creștere. În zilele noastre, astfel de beneficii sunt în continuare contestate din cauza fenomenului terorismului, în special a terorismului islamist, recrutând tineri luptători musulmani europeni – născuți și crescuți în statele europene – în rețelele sale.
În multe privințe, Islamul Europei reflectă diferitele istorii coloniale ale statelor sale, dar și responsabilitatea contemporană, post-colonială a Europei pentru distrugerea multor leagăne ale civilizației, cum ar fi în Mesopotamia, Irak, Siria și altele. Musulmanii europeni, complet diferiți unii de alții, dar pentru originea lor religioasă și conotațiile sale particulare, sunt ținuți la marginea istoriei europene și trebuie fie să se conformeze și să fie aculturați, fie să devină excluși. Cu toate acestea, în ciuda unei abordări critice atât de disproporționate cu care se confruntă, musulmanii europeni se bucură de multe libertăți, în principal libertatea religioasă și de exprimare, într-un mod încă de neînțeles în multe țări predominant musulmane. În același timp, totuși, sunt așteptați – la fel ca toți ceilalți cetățeni europeni – să respecte criticile față de religie. Politicile europene, parțial incomplete, nu au reușit să găsească modalități eficiente de integrare socială și economică egală pentru musulmanii europeni. Majoritatea statelor europene sunt nedumerite de problemele religiei și educației, care au fost adesea lăsate la mila comunităților religioase; de asemenea, problemele de identitate au fost abordate doar teoretic.
În Europa există o discuție semnificativă și continuă cu privire la problema predării religiei în școlile publice. Probabil că încă nu se găsesc răspunsuri satisfăcătoare, care îi ajută pe elevi să dobândească cunoștințe mai largi în materie religioasă și să respecte alteritatea religioasă, indiferent de propria lor identitate religioasă. O astfel de educație ar trebui să fie flexibilă atât în ceea ce privește identitatea religioasă personală a elevilor, cât și idealurile europene de libertate de exprimare și respect față de alteritatea religioasă, culturală și etnică. Recent, s-au făcut pași semnificativi pentru modernizarea educației islamice în școlile publice ale statelor membre ale Uniunii Europene. O astfel de evoluție, oricât de pozitivă, rămâne înscrisă într-o diviziune bipolară „sigură” a elevilor, pe de o parte din cauza respectului față de diferitele comunități religioase, pe de altă parte din cauza lipsei de abordări și instruire comună cu privire la problemele religioase în școlile publice, dar și în spațiul public în general. Cred că în zilele noastre este crucial pentru statele europene să ofere o educație religioasă dinamică în cadrul democrației și respectului față de identitatea fiecărui student. O astfel de educație înseamnă că instructorii sunt recalificați continuu și constau din cursuri care nu sunt statice, dar sunt constant reorganizate, îmbunătățite și reajustate în funcție de diferitele și de nevoile în schimbare rapidă ale societății și ale indivizilor.
[1] “Filozofii arabi musulmani precum Ibn Rushd și Ibn Sina au devenit parte a canonului european de filozofie, cunoscut sub numele lor latinizate, respectiv, de Averroes și Avicenna. Averroes, care a aplicat gândirea filosofică a lui Aristotel la întrebările teologice, a fost o sursă majoră de inspirație pentru Toma de Aquino, care l-a numit doar „filosoful”. A fi admirator al lui Averroes a fost, de asemenea, motivul pentru care a fost expulzat de la universitățile europene mai ortodoxe din punct de vedere religios – nu pentru că Averroes era musulman, ceea ce în general nu era cunoscut, ci pentru că ideile sale aristotelice erau considerate prea radicale la acea vreme ”Maurits Berger, A Brief History of Islam in Europe, p. 105.
Lucrare prezentată la e-Lectures Academiei de Studii Teologice din Volos, mai 2021 și publicată în formă extinsă în Giornale di Filosofia (iulie 2021),https://mimesisjournals.com/ojs/index.php/giornale-filosofia/article/view/1288
Angeliki Ziaka, Profesor asociat în cadrul Studiilor de Religie, Școala de teologie, Universitatea Aristotel din Salonic.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
