de Christopher Sheklian
„A găsi ceva ce este pierdut este întotdeauna o ocazie fericită!” Așa a spus Patriarhul Sahak al II-lea Mașalyan al Patriarhiei Armene de Constantinopol, în cadrul predicii sale la prima Sfintă Liturghie, după peste o sută de ani, care va fi celebrată la Biserica Apostolică Armenească Sfânta Treime din Malatya, Turcia. Reconstruită prin eforturi comune ale „Malatya Hayırsever Ermeniler Kültür ve Dayanışma Derneği” (Asociația filantropică de solidaritate și cultură armeană Malatya, cunoscută sub numele de „HayDer”) și municipalitatea Malatya, resacrarea Bisericii Սուրբ Երրորդութիւն/Surp Yerrortutiun (Sfânta Treime) sâmbătă, 28 august, iar celebrarea Sfintei Liturghii a doua zi a fost un prilej important, istoric și, într-adevăr, fericit. Patriarhul Sahak al II-lea a conectat cu pricepere celebrele pilde ale lui Hristos din Luca 15 și „Sărbătoarea Găsirii Brâului Sfânt al Sfintei Maria” din weekend cu ocazia istorică. El a subliniat evenimentul monumental al restaurării unei Biserici Apostolice Armene care a fost abandonată în timpul genocidului armean din 1915 și lăsată în ruină nu numai că a fost renovată de o municipalitate turcă, dar găzduiește din nou viața liturgică creștină armeană. Bucuria de a recupera ceva pierdut și promisiunea unei noi vieți, temele pildelor lui Lukan, au fost palpabile în videoclipurile și știrile din weekend.
Malatya, un oraș antic al Anatoliei centrale, cunoscut istoric sub numele de Melitene, a avut o prezență armeană notabilă încă de când a servit ca capitală provincială romană. În timp ce biserica, cunoscută colocvial în turcă ca Tașhoran, a fost lăsată în ruină după genocidul din 1915, Malatya a fost unul dintre puținele centre urbane care și-a menținut o prezență armeană de-a lungul secolului al XX-lea. Astăzi, Malatya este renumită printre armeni ca locul de naștere al lui Hrant Dink, jurnalistul și intelectualul care a fondat influentul ziar Agos și a fost asasinat în afara birourilor sale în 2007. Mai multe dintre articolele despre resacrare menționează apropierea bisericii de cartierul unde s-a născut Hrant Dink.
În timp ce populația armeană a orașului a scăzut chiar și de la nașterea lui Dink în anii 1950, există încă o comunitate armeană. Chiar și acei armeni care au părăsit orașul mențin o legătură puternică cu acesta. Crearea unei astfel de legături între armenii dispersați din Malatya, oraș și comunitatea rămasă este scopul HayDer, fondată în 2010. Asociația a sprijinit eforturile literare și culturale legate de oraș, cum ar fi traducerea unei istorii celebre a orașului în turcă, și a fost forța organizatoare din spatele reconstrucției bisericii. Patriarhul Maşalyan, atât în predicile sale armeane cât şi turceşti, a subliniat că ocazia a fost cu adevărat o zi de sărbătoare – un bayram – pentru toţi armenii şi această reţea mai largă de armeni din Malatya, dar mai ales pentru comunitatea armeană care încă trăieşte în Malatya. Patriarhul a anunțat că Părintele Avedis din Iskenderum va prelua un nou rol de Տեսուչ/Desooch, preotul supraveghetor pentru toți armenii din Anatolia. Împreună cu resacrarea, numirea sa înseamnă reluarea regulată a vieții liturgice și sacramentale pentru mica minoritate a armenilor Malatya.
O astfel de viață liturgică robustă este absolut esențială pentru înflorirea nu numai a comunității armene, ci și a tuturor vechilor creștini care trăiesc în Republica Turcia. Acest lucru a fost subliniat de prezența Arhiepiscopului Gregorius Melki Ürek al Eparhiei Creștin-Ortodoxe Siriace din apropierea Adıyaman. La sfârșitul predicii sale turcești, Patriarhul Mașalyan i-a mulțumit Arhiepiscopului Gregorius nu numai pentru prezența sa, ci și pentru faptul că a acordat îngrijire pastorală armenilor locali în lipsa vieții liturgice armenești, „fără diferențiere între siriac și armean”. Predicată pe o recunoaștere liturgică comună a faptului că cele două biserici ortodoxe antice sunt „în comuniune” una cu cealaltă, pastorala ecumenica care va fi împărtășită acum cu părintele Avedis demonstrează că pentru toate bisericile creștine antice din Turcia, dreptul lor de a trăi exact ca o minoritate creștină depinde de existența sacramentală și liturgică continuă, fapt pe care l-am subliniat recent în contextul practicilor liturgice staționale din Istanbul.
Drepturile liturgice, desigur, nu implică neapărat întreaga gamă a drepturilor minorităților și ale omului. Yetvart Danzikyan, actualul redactor-șef al revistei Agos, a remarcat provocările acordării unor drepturi liturgice limitate creștinilor minoritari, sugerând că „dacă acești pași nu sunt susținuți politic, nu ar trebui să ne așteptăm la progrese suplimentare în relațiile turco-armene”. Comentariile sale indică un fapt grav care stă la baza ocaziei altfel fericite: întreaga Biserică Armenească a Sfintei Treimi nu a fost resfințită. Mai degrabă, altarul a fost restaurat astfel încât să poată adăposti un vemkar, piatra centrală consacrată a bisericilor armene, care ar putea fi îndepărtată. În seara de sâmbătă dinaintea primei Sfinte Liturghii, slujba de resfințire nu a inclus ungerea fiecărui perete al bisericii, ci mai degrabă binecuvântarea noului altar. După cum a precizat Patriarhul Maşalyan, atunci când nu există slujbe liturgice sau sacramentale, spaţiul „va fi folosit în scopul demersurilor culturale”.
De fapt, Biserica Sfânta Treime nu s-a redeschis complet ca biserică. Mai degrabă, în acord cu sprijinul municipalității, s-a deschis ca Biserica și Centrul Cultural Tașhoran. Numai ocazional vor fi oferite slujbe liturgice acolo, cum este cazul unei alte biserici de mare profil, Biserica Sfintei Cruci de pe insula Akhtamar. În mod esențial, afirmarea prezenței minoritare creștine prin liturghie este limitată de bunăvoința statului și de detaliile legilor turcești privind proprietatea și fundația. Garo Paylan, un membru armean al parlamentului turc, de etnicitate armeneană, a constatat cu înțelepciune aceste limite și a adresat Adunării Naționale o serie de întrebări importante despre statutul bisericii. Spre deosebire de celelalte biserici pe deplin funcționale aflate în grija părintelui Avedis, „Biserica și Centrul Cultural Tașhoran” nu este un vakıf, o fundație caritabilă recunoscută. Mai degrabă, este susținut de HayDer, o asociație sau dernek, guvernată de reguli diferite. Așa cum am argumentat în altă parte, statutul vakıf este crucial pentru controlul deplin al comunității asupra proprietăților bisericii și acest statut este aproape imposibil de asigurat pentru bisericile renovate de la fundații cadute.
În predica sa armeană, Patriarhul Maşalyan a argumentat împotriva unei abordări „totul sau nimic” care ar condamna statutul liminal al Bisericii Sfânta Treime din Malatya. Mai degrabă, a insistat el, asupra unei abordării gen “calea de mijloc”. Deschiderea bisericii ca „Biserica și Centrul Cultural Tașhoran”, permite reluarea vieții liturgice și sacramentale și un loc de adunare comunitară pentru armenii Malatya. O astfel de expresie liturgică și sacramentală poate și trebuie privită în lumina unui proiect mai amplu pentru drepturile omului și ale minorităților creștine în Turcia. Fără a diminua caracterul istoric și vesel al Sfintei Liturghii celebrate într-o biserică restaurată din Anatolia după peste un secol, deschiderea „Bisericii și Centrului Cultural Tașhoran” demonstrează și că prezența liturgică nu asigură în sine drepturi robuste pentru minorități.
Christopher Sheklian este bursier post-doctorand la Universitatea Radboud din Nijmegen.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
