de Carl Waitz și Theresa Tisdale
Sunt bunăstarea psihologică și mântuirea concepte antitetice? Dacă ne oprim la investigațiile unor autori ortodocși, s-ar putea crea cu ușurință impresia că, credința ortodoxă nu este compatibilă cu practici precum psihoterapia și psihanaliza. Scopurile psihoterapiei par uneori să intre în conflict cu scopurile ascezei ortodoxe. În mod remarcabil, totuși, psihanaliza și psihoterapia nu au același scop și poate surprinde pe unii să audă că unul dintre cei mai freudieni analiști ai secolului XX a propus o viziune a psihanalizei destul de compatibilă cu credința ortodoxă: Jacques Lacan.
Lacan, un psihanalist francez activ în anii 1930-1970, a reformulat psihanaliza, îndepărtându-se de determinismul biologic al lui Freud și îndreptându-se spre schimbările filozofice care au loc în Europa postbelică, cum ar fi existențialismul, structuralismul și, mai târziu, poststructuralismul. În timp ce mulți analiști practicanți din SUA îl pot găsi pe Lacan greu de înțeles, lucrările sale au avut o influență notabilă în alte discipline și în alte părți ale lumii, cum ar fi influența vizibilă pe care a avut-o asupra autorilor ortodocși precum Christos Yannaras. Luând în considerare relația dintre psihanaliza freudiană-lacaniană și teologia ortodoxă, un punct de plecare util poate fi sfârșitul – adică scopurile Credinței Ortodoxe și ale psihanalizei.
În Biserica Ortodoxă, scopul persoanei este teoza, devenind prin Har ceea ce este Dumnezeu prin natură. Procesul mântuitor de unire cu Dumnezeu în energiile sale nu se măsoară prin bunăstarea pământească sau prin bunurile sociale pe care societatea le prioritizează. Într-adevăr, înălțimile teozei atinse de sfinți sunt adesea în contradicție directă cu bunurile lumii. Sfinți Nebuni pentru Hristos, Sfinți Martiri, Sfinți fără de arginți, Sfinți Pătimitori – toți sunt împotriva bunurilor lumii așa cum sunt definite de societate. Acest lucru se datorează faptului că mântuirea ortodoxă este kenotică, necesită o autogolire sau o revărsare de sine. Mântuirea nu ne cere să ne revărsăm ca un fel de impozit; revărsarea noastră face parte din mântuire. Acesta este motivul pentru care calea ortodoxă este ascetică în centrul ei. Mortifică ceea ce binele social preamărește. Având în vedere aceste idei, cum ar putea un proces secular precum psihanaliza să funcționeze în conformitate cu acest principiu?
În primul rând, trebuie să diferențiem scopurile psihoterapiei și psihanalizei. Scopul principal al psihoterapiei este reducerea simptomelor psihiatrice, fie ele cognitive, emoționale sau fizice. Tratamentul poate fi considerat de succes atunci când simptomele psihiatrice sunt reduse sau eliminate. În termeni freudieni, am putea spune că psihoterapia este în general aliniată cu principiul plăcerii – urmărește să reducă tensiunea și să mențină homeostazia, crescând plăcerea și scăzând neplăcerea. Din această perspectivă, am putea spune că psihoterapia se desfășoară perpendicular pe cursul ascetic. Nu intră în conflict prin definiție, dar nici nu se deplasează în aceeași direcție. Opunem psihoterapia cu psihanaliza. Lacan a afirmat că ego-ul este „simptomul uman prin excelență, boala mintală a omului”[1], iar producerea fericirii sale nu este scopul analizei. Psihanalistul lacanian Raul Moncayo a susținut că procesul de psihanaliza este unul de „depersonalizare binevoitoare”[2] – o revărsare a ego-ului – o idee similară cu kenoza. Moncayo a conectat acest lucru cu practica budismului Zen, o altă tradiție spirituală orientală în care o persoană renunță la investiția sa narcisică în ego.
În cele din urmă, procesul de psihanaliză pentru Lacan duce la o confruntare cu dorința care locuiește în fiecare dintre noi. Confruntarea cu dorința se află și în inima ascezei. În asceză, persoana își confruntă dorința renunțând la interesele lumii muritoare, căutând mereu relația cu un Dumnezeu care este de necunoscut în esență și rămâne în întuneric. Această relație necesită renunțarea la bunurile lumești. În psihanaliză, subiectul își asumă responsabilitatea pentru o relație cu o absență primară de nespus. Această absență este cauza unei dorințe care depășește dorințele ego-ului conștient. Pentru Lacan, în centrul subiectului există un gol, și nu este greu de văzut absența creativă și esențială a lui Dumnezeu în Ortodoxie ca rezonând cu afirmația lui Lacan. În termeni psihanalitici, subiectul care depășește principiul plăcerii (care protejează ego-ul) va descoperi neplăcerea. Aceasta este o experiență în care emoția din psihic atinge un punct în care plăcerea și durerea ajung împreună ca un fel de plăcere/durere, pe care Lacan a numit-o jouissance [bucurie,satisfacție]. Interesant este că Lacan a descoperit această jouissance în extazele misticilor Bisericii Catolice, precum în Transverberația Terezei de Avila sau în Ioan al Crucii. Această jouissance poate fi găsită și la sfinții ortodocși ale căror hagiografii povestesc propriile experiențe ale plăcerii experienței lui Dumnezeu îmbinându-se cu durerea ego-ului conștient, orientat social. În măsura în care un creștin nu a suferit încă o kenoză a sinelui, sau am putea spune, a ego-ului, astfel de evenimente vor fi trăite în mod dureros.
Psihanaliza nu duce la mântuire. Cu toate acestea, Tradiția Ortodoxă susține în general că raiul și iadul nu sunt locuri distincte, ci două experiențe ale prezenței lui Dumnezeu: raiul, pentru cei ale căror inimi sunt pregătite, și iadul, pentru cei ale căror inimi sunt nepregătite. În măsura în care asceza pregătește inima pentru prezența lui Dumnezeu, propunem perspectiva că și psihanaliza urmează un curs paralel cu asceza ortodoxă. Ambele orientează subiectul nu spre bunăstare, ci spre o dorință dincolo de plăcere, care poate duce la o jouissance plină atât de bucuria subiectului, cât și de durerea ego-ului. Pentru cei mai investiți în ego-ul lor, o astfel de jouissance este durere. Pentru cei care s-au privat de ego-ul lor prin kenoză, ei vor fi mai pregătiți pentru jouissance mistică a Prezenței Divine. Deși psihanaliza este seculară și nu promovează în mod intenționat o relație cu Dumnezeul Bisericii Ortodoxe, cu siguranță facilitează o călătorie ascetică orientată către ceva dincolo de plăcere. În acest sens, există o rezonanță între psihanaliza lacaniană și Ortodoxie în înțelegerea lor a ceea ce înseamnă a fi om. Această rezonanță le plasează într-o poziție unică pentru un dialog interdisciplinar fructuos.
[1] Jacques Lacan, Freud’s Papers on Technique: 1953-1954, the Seminar of Jacques Lacan Book I, (1975/1988). (J.A. Miller, Ed.). (J. Forrester, Trans.). p. 16
[2] Raul Moncayo, The Emptiness of Oedipus Identification and Non-Identification in Lacanian Psychoanalysis, (2012).
Carl Waitz este psiholog curant la Spitalul de Copii din Boston și instructor clinic la Harvard Medical School.
Theresa Tisdale este profesor de Psihologie Clinică la Universitatea Azusa Pacific, psiholog și psihanalist licențiat.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
