Thomas Arentzen
“Bucură-te,
copac bine înfrunzit
sub care se adăpostesc credincioșii;…
Bucură-te, Lemn Cinstit”
Învârtindu-mă în jurul bradului din micul meu oraș natal norvegian, am ajuns să mă gândesc cum lumea creștină este plină de copaci. Nu numai de conifere. Oricum nu în primul rând. Dar acel brad, poate, a evocat în mine tocmai atunci ceea ce aș putea numi o claritate arborică: copaci ne înconjoară mereu. De îndată ce ființa umană a fost creată, Dumnezeu a așezat această creatură pământească printre frunze și ramuri. Copacul Vieții a locuit în centrul realității primordiale, ca sursă a forței vieții. Pe cealaltă parte a Căderii a apărut Lemnul Crucii, dând rodul Mântuirii. Circuitul lor de putere plină de viață este întrerupt doar de un alt copac, cel al cunoașterii, ale cărui fructe sunt fatale. Fiecare creștin știe povestea. Totuși, avem tendința să uităm că creștinismul este într-adevăr o religie a copacilor.
Primii creștini cunoșteau bine această poveste; imaginându-și pe Hristos ca noul Adam și pe Maria ca noua Evă, ei și-au imaginat și Crucea ca fiind noul Copac al Vieții. Domnul însuși, când rătăcește pe drumurile pline de praf ale acestui pământ, ar putea vorbi în Dendrită: „Nimeni să nu mai mănânce niciodată rod de la tine”. (Marcu 11.14) Smochinul a ascultat și a răspuns prin ofilire – sau așa spune evanghelistul. În mod clar, Isus s-a identificat cu vegetația. El s-a numit viță de vie ale cărei ramuri erau ucenici (Ioan 15). Și a căutat comparații adecvate pentru a descrie realitatea divină. Cum ne putem imagina Împărăția, a întrebat el retoric? Ca o sămânță care crește și „devine copac, astfel încât păsările cerului vin și își fac cuiburi în ramurile lui” (Marcu 4.30–32; Matei 13.31–32). Aripile plutesc liber deasupra mugurilor care cresc constant și izbucnesc cu sevă ecleziastică.
Dar nu vreau să repet poveștile biblice. Pe lângă cuvintele și narațiunile familiare despre copaci exprimate în folii sacre, istoria ortodoxă este plină cu vegetație care a crescut și a fost altoită în viața oamenilor – sau invers. Căci, așa cum obișnuia să spună Bătrânul Amphilochios din Patmos, „Dumnezeu ne-a mai dat o poruncă, care nu este consemnată în Scriptură: „Iubește copacii!” Cine nu iubește copacii […] nu îl iubește pe Dumnezeu.”[1]
O Nouă Creație în Frunziș
Conform unei tradiții poetice timpurii – versiuni similare apar în imnurile siriace și grecești – Adam a trăit împreună cu copacii în Paradis. Când a încălcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit, ceilalți copaci au vârsat lacrimi și au plâns. A alergat la smochini. S-au înroșit când l-au văzut și s-au grăbit să-l îmbrace în frunziș. Dar ceilalți copaci l-au strigat, cu un ecou al cuvintelor lui Dumnezeu: „Unde ești, Adam?” Împodobit complet cu frunze, noua făptură a apărut ca însuși un smochin. Așa a fost primul om un copac.
Poetul sirian timpuriu Sfântul Efrem Sirul a încercat să-și imagineze modul în care diferiți copaci au interacționat între ei în Eden – tot atunci când Adam nu era acolo:
Poate că acel copac binecuvântat, Copacul Vieții,
este, prin razele sale, soarele Paradisului;
frunzele lui sclipesc, iar pe ele sunt impresionate
harurile spirituale ale acelei Grădini.
În adiere ceilalți copaci se închină ca în închinare
înaintea acelui suveran şi conducător al copacilor.
(Efrem, Imnuri despre Paradis 3.2, trad. Sebastian Brock).
Ceilalți copaci din jurul Copacului Vieții își exprimă venerația, înclinându-și cu grație ramurile. Copacul suveran strălucește și scânteie în timp ce frunzișul lui tremură la adierea vântului. Efrem a acordat o atenție deosebită copacilor Paradisului și relației lor cu Adam. De fapt, Efrem pare mai atent la această relație decât la cea dintre Adam și Eva. Adam a fost îngrijit de copaci, potrivit poeților greci și siriaci.
Îmbrățișând Copaci
Unii oameni presupun că îmbrățișarea copacilor a venit odată cu ecologismul modern. Țin să îi contrazic. Gândește-te doar la dendriți! Deși sursele sunt puține și mulți locuitori ai copacilor sunt literalmente ascunși în pădurea adâncă a istoriei, relatările sunt suficient de numeroase pentru a afirma că un mic flux constant de asceți diverși au fost atrași istoric de ramuri și trunchiuri. Sfântul moscovit Tihon din secolul al XV-lea s-a stabilit ca pustnic în pădurile din Kaluga. Câțiva ani a locuit în interiorul unui stejar, îmbrățișat de lemnul copacului. Cu un mileniu mai devreme, Sfântul David din Salonic s-a urcat în ramurile unui migdal și a rămas în strânsoarea lui timp de trei ani. Stilul său de viață ascetic trebuie să fi fost mult mai expus vremii aspre decât cel al lui Tihon, dar în felurile lor diferite, amândoi au fost atrași de îmbrățișarea arboricolă. La fel a procedat și un alt bizantin. Un nou venit în monahism, tânărul Sfântul Luca Stilitul se strecura din mănăstire în fiecare noapte nevăzut, pentru a petrece orele întunecate îmbrățișat de un copac scobit. „Dendriți”, a spus episcopul din secolul al XII-lea Sfântul Eustathios al Salonicului, au fost „ramurile Copacului Vieții, care înfloresc în virtute, fructele frumoase ale spiritului”. Erau sfinți care creșteau pe ramuri.
Dendriții au gâdilat imaginația hagiografilor, dar le-au amintit și creștinilor de diferite perioade că trebuie să fie „altoiți în… pentru a împărtăși rădăcina bogată”, pentru a-i cita pe Romani (11.17) și că există ceva esențial în copaci pentru noi toți. Aducerea pomilor de Crăciun în casele noastre nu este cel mai ecologic mod de a trata coniferele. Dar poate, cel puțin, vom învăța să vedem în ele, ca într-o oglindă vagă o palidă reminiscență a unei omeniri umile, care ne putem strădui din nou să devenim – una puțin mai ecologică. Tărâmul orthodox încă cunoaște biserici adăpostite în trunchiuri, altare împodobite cu arbuști, icoane îmbrățișate de stejari ocrotitori, dar nu mai putem pretinde că frunzișul plânge pentru noi și puțini dintre noi plângem pentru el.
Adam Dezbracat
Modernitatea ne-a dus în Antropocen. Este un loc aglomerat. Oamenii de știință au dat epocii noastre acest nume pentru că oamenii au suprapopulat pământul, iar impactul uman asupra întregului ecosistem este copleșitor, lăsând alte specii ca mediu decorativ la poalele structurilor noastre babelice. Dar nu doar străzile ale orașilor noastre sunt pline. Și în povestirile creștine moderne, copacii au fost tăiați pentru a face loc pentru mai mulți oameni. Copaci, cândva actori, au fost reduși la figuranți. Frunzele de smochin sunt doar o parte din modalitățile umane pentru acoperirea nudității. Totul este pentru cei cu doi picioare!
„Antropocentrismul”, scrie John Chryssavgis în Creation as Sacrament [Creația ca Sacrament] „este o ispită captivantă căreia suntem vinovați de a ne supune la un moment dat și care ne-a împovărat perspectiva și practica” (p. 153). Se pare că tentația devine din ce în ce mai mare. Ceea ce Patriarhul Bartolomeu a numit păcat ecologic nu înseamnă doar aruncarea unei cutii goale pe pământ. În cele din urmă, este conectat la felul în care noi, ca oameni, ne percepem pe noi înșine ca fiind superiori tuturor celorlalte forme de viață și le atribuim o existență în umbra noastră. În greacă se numește hubris, atunci când un om încearcă să-și depășească limitele. Unii o pot numi progres. Cine mai are nevoie de frunze plângătoare? Chiar contează modul în care plantele comunică? Și nu este afinitatea dintre copaci și oameni doar o concepție greșită fantezică dintr-o perioadă în care oamenii erau mai puțin dezvoltați? Aș spune: Nu. Trebuie să ne „întoarcem la părinți” în acest punct, pentru că ei ne pot învăța modalități de a trăi cu copacii, de a iubi copacii, de a ne vedea în copaci și de a descoperi copacii din interiorul nostru, în rătăcirea noastră prin păduri și grădini, rătăciți în propriile noastre gânduri — distrași poate, dar ușor înfometați, ca întotdeauna… Unde suntem? Unde ești, Adam?
[1] Citat aici din Kallistos Ware, “Through Creation to the Creator,” [Prin Creație către Creator] in John Chryssavgis & Bruce V. Foltz (eds.), Toward an Ecology of Transfiguration: Orthodox Christian Perspectives on Environment, Nature, and Creation [Către o Ecologie a Transfigurării: Perspective Creștine Ortodoxe Asupra Mediului, Naturii și Creației](New York, 2013), 86.
Thomas Arentzen conduce proiectul de cercetare Beyond the Garden: An Ecocritical Approach to Early Byzantine Christianity [Dincolo de Grădină: O Abordare Ecocritică a Creștinismului Bizantin Timpuriu] la Universitatea din Uppsala. Este, de asemenea, cititor (docent) în Istoria Bisericii (Universitatea Lund) și Lector principal în Studii Creștine Răsăritene la St Ignatios College, Stockholm School of Theology.
Această postare se bazează pe cartea recent publicată Byzantine Tree Life: Christianity and the Arboreal Imagination [Viața Bizantină a Copacilor: Creștinismul și Imaginația Arboreală] de Thomas Arentzen, Virginia Burrus și Glenn Peers (Palgrave Macmillan 2021).
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
