de Kristina Stoeckl
Identificarea conservatorilor morali în secolul XXI cu perioadele istorice care preced experiența totalitarismului secolului XX dezvăluie un punct orb fundamental în conservatorismul contemporan. Evocarea constelațiilor politice din anii 1920-40 ca analogii pentru luptele contemporane dintre conservatori și progresiști ignoră în mod intenționat „lecția” totalitarismului. Nimic nu exemplifică mai bine această uitare decât recenta închidere a lui Memorial, ONG-ul dedicat memoriei critice a stalinismului, de către autoritățile ruse.
Pe paginile lui Public Orthodoxy, Aram G. Sarkisian a subliniat recent afinitatea ciudată pe care o cultivă unii ortodocși americani față de vremea războiului civil american și modul în care grupurile ortodoxe ultraconservatoare își însușesc o poveste din secolul al XVIII-lea pentru a se potrivi cu o poveste întortocheată unei agende anistorice a secolului XXI. Identificarea cu epocile trecute nu este nimic unic pentru ortodocșii americani. În propriile mele studii despre conservatorismul moral din Rusia și SUA, am întâlnit și această identificare cu trecutul, în special cu perioada anilor 1920-40.
De exemplu, Allan C. Carlson, fondatorul Congresului Mondial al Familiilor, a evidențiat Suedia anilor 1940 și începutul anilor 50 drept perioada preferată și stat model. Într-un interviu pe care l-am susținut cu el, Carlson își explică interesul față de doi reformatori social-democrați suedezi din anii 1940, Alva și Gunnar Myrdal:
„Am învățat să iau în considerare politica de familie datorită familii Myrdal, Alva și Gunnar Myrdal din Suedia. A existat o tensiune în munca lor […] Alva Myrdal a început cariera sa, ca feministă socialistă și ateă, internaționalistă. Gunnar Myrdal pe de altă parte, a avut întotdeauna un caracter mai conservator, pe care nu l-am înțeles pe deplin, chiar și atunci când l-am întâlnit și l-am intervievat de mai multe ori. Dar la zece ani după moartea lui, au fost eliberate niște lucrări. O cutie cu cele mai vechi lucrări ale lui. Ceea ce a arătat că la tinerețea lui – și vorbesc despre cineva la 18 sau 19 ani – nu era social-democrat. De fapt, era un tânăr de extremă dreaptă. Dumnezeu, pământ, țară, pro-aristocrație, s-a opus dreptului de vot al femeilor, a fost un puternic creștin naționalist suedez. […] Programul lor pentru politici pronataliste, pro-căsătorie reflectă un fel de naționalism suedez moderat.”
Carlson a scris mai multe cărți în care salută statul social suedez din anii 1940 și 1950 și condamnă ce s-a întâmplat cu el sub vraja reformelor „de stânga”. Cazul suedez i-a permis lui Carlson să construiască o narațiune conform căreia statele-națiune creștine europene au fost preluate treptat de ceea ce el numește un „stângism radical”, ducând la abolirea statului național puternic (prin UE) și la dezintegrarea țesutului tradițional social și moral al societății. Această narațiune puternică este împărtășită de mulți factori de dreapta din Europa și a câștigat o tracțiune considerabilă în noile state membre ale UE din Europa Centrală și de Est. Dar este profund defectuosă. Voi sublinia defectul după următoarele două exemple.
În discursul său la cea de-a 18-a reuniune anuală a Clubului Internațional de Discuții Valdai, Vladimir Putin a făcut o comparație istorică între anii 1920 și astăzi, comparând susținătorii egalității de gen și ai drepturilor legate de orientarea sexuală și identitatea de gen cu revoluționarii bolșevici:
„Într-un număr de țări occidentale, dezbaterea asupra drepturilor bărbaților și femeilor s-a transformat într-o fantasmagorie perfectă. Uitați, feriți- vă să mergeți acolo unde bolșevicii plănuiau să meargă cândva – nu doar comunizarea găinilor, ci și comunizarea femeilor. Încă un pas și veți ajunge acolo […] nu este nimic nou; în anii 1920, așa-numitul Kulturtraeger sovietic a inventat și o nouă limbă, crezând că creează o nouă conștiință și schimbă valorile în acest fel.”
Putin evocă o „spaimă roșie” contemporană pentru a recomanda ca model alternativ Rusia sa, construită pe ortodoxie, valori tradiționale și putere militară. „ Feriți- vă să mergeți acolo” se adresează participanților străini la Clubul de Discuții Valdai. Voi, occidentalii, spune el, credeți că ați câștigat Războiul Rece și ați învins comunismul, dar nu vedeți că acum aveți comunismul în culorile curcubeului. Adevăratul câștigător al Războiului Rece, aceasta este esența mesajului său, este Rusia.
Drepturile de autor asupra acestei idei nu sunt deținute de Putin, ci de Rod Dreher, care a scris o carte întreagă pentru a susține că cei de latură liberală și progresistă în războaiele culturale de astăzi sunt la fel ca revoluționarii bolșevici și că conservatorii religioși sunt noii dezidenți a epocii noastre. Coperta cărții lui Live not by lies invocă o jefuire roșie de biserici într-o iconografie constructivistă distinctă a anilor 1920.
De ce este identificarea cu anii 1920, 1930, 1940 atât de semnificativă pentru conservatorismul secolului XXI?
Perioada interbelică a fost o perioadă de luptă între comunism și anticomunism. Agenda comunistă cuprindea internaționalism, luptă de clasă, ateism militant și idei sociale radicale. Agenda anticomunistă a reunit naționalismul, corporatismul, restaurarea și conservatorismul religios. Ambele ideologii politice – comunismul și anticomunismul – au dat naștere istoric la forme de totalitarism: stalinismul în Orient și fascismul și nazismul în Occident.
Fără să vreau să trec peste diferențele dintre aceste două forme de totalitarism, consider totuși că este legitim să urmăresc (mai detaliat aici) analizele lui Hannah Arendt în Report for the Banality of Evil [Raportul despre banalitatea răului], Jacob Talmon în The Origins of Totalitarian Democracy [Originile Democrației Totalitare] și Giorgio Agamben în Homo Sacer pentru a defini un nucleu comun al experienței totalitare. Acest nucleu include recunoașterea faptului că regimurile totalitare, fie de stânga, fie de dreapta, nu au însemnat prăbușirea ordinii politice moderne, ci, dimpotrivă, și-au dat seama ce se număra printre posibilitățile intrinseci ale modernității politice: absolutizarea comunității s-a împletit cu coerciția individualismului perfecționist și a produs regimuri de teroare. Includerea absolută (în partid, națiune, rasa ariană) a produs excluderea absolută (a burgheziei și a țăranilor, a străinilor, a evreilor); cei excluși au fost la rândul lor incluși în colective fără chip (în lagăre, în GULag) și au pierit, singuri. Teroarea rareori a produs solidaritate. În timp ce milioane de oameni au pierit, Bisericile creștine au eșuat în fața provocării, devenind atât victime, cât și colaboratori. „Lecția” totalitarismului este că, în condiții de polarizare ideologică maximă, nimeni nu este în siguranță sau salvat. Polarizarea ideologică a anilor 1920, 30 și 40 a produs teroare de stânga și de dreapta.
De ce, atunci, identificarea cu anii 1920, 1930, 1940 este atât de semnificativă pentru conservatorismul secolului XXI? S-ar putea respinge ca fiind doar retorică. La urma urmei, trăim în 2021, Războiul Rece s-a încheiat în 1991, nici măcar China nu mai este comunistă, care este problema dacă unii continuă să dea cu piciorul în mingea anticomunistă după playoff? Eu nu văd așa lucrurile. Identificarea cu timpul de dinaintea totalitarismelor din secolul al XX-lea permite factorilor conservatori să ignore lecția totalitarismului: în condiții de maximă polarizare ideologică, nimeni nu este în siguranță sau salvat.
Politica vest-europeană din a doua jumătate a secolului al XX-lea a fost determinată de această lecție. Liderii politici europeni precum Jean Monnet sau Robert Schuman, care au creat Uniunea Europeană, nu au fost perfecționiști. Au fost pricepuți în a găsi căi de mijloc, soluții de jumătate și compromisuri. De asemenea, Bisericile creștine din Europa de Vest au ales calea umilinței epistemice și au început să acționeze ca parteneri de luptă ai statului democratic, renunțând la aspirația de a-l prelua.
Identificarea conducerii Congresului Mondial al Familiilor, a lui Vladimir Putin și a lui Rod Dreher cu anticomuniștii din trecut este – în afară de hilar în cazul lui Putin – bântuită de un dublu punct orb istoric: mai întâi ignoră potențialul totalitar de dreapta și, în al doilea rând, ignoră faptul că teroarea se naște prin polarizare ideologică. În lupta lor reimaginată din anii 1920, ei ignoră lecția totalitarismului.
În Rusia, închiderea prin ordin judecătoresc a organizației Memorial la 28 decembrie 2021 este pe deplin în concordanță cu mașina de întoarcere în timp a conservatorismului. Opera lui Memorial nu se potrivește narațiunii istorice dorite, deoarece insistă asupra realității trăite a totalitarismului care a marcat mijlocul secolului XX. Ceea ce înseamnă nenumăratele povești personale stocate în arhivele lui Memorial, este lecția că intențiile bune pot suporta răul, că victimele se pot transforma în făptuitori și făptuitorii în victime, că o politică care profesează colectivitatea produce individul atomizat absolut, cine pretinde adevărul absolut spune minciuni și că oamenii, bisericile și instituțiile nu sunt aproape niciodată imune la corupție. Arhivele lui Memorial ne învață că oamenii sunt rareori în siguranță sau salvați și că polarizarea ideologică maximă produce teroare.
Prin închiderea lui Memorial, autoritățile ruse nu vor reduce la tăcere această lecție de totalitarism, dar fac mai greu pentru ruși și pentru oamenii din lume să o audă. Sensul mai profund din spatele închiderii lui Memorial este dorința de a ne întoarce la o perioadă în care lumea era polarizată între internaționalism, lupta de clasă, ateism militant și idei sociale radicale, pe de o parte, și naționalism, corporatism, restaurare și conservatorismul religios, pe de altă parte, și când oamenii nu știau încă la ce va da naștere această constelație: stalinismul, fascismul, nazismul.
Dar astăzi știm. Mai știu și membrii Bisericilor Creștine care și-au adunat bucățile după eșecurile lor sub regimurile totalitare. Mașinile de întoarcere în timp sunt instrumente periculoase, pentru toate părțile politicii. Trebuie să ne ferim de ele.
Kristina Stoeckl este profesoară de sociologie și lider al proiectului Postsecular Conflicts la Universitatea din Innsbruck.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
