Christopher Howell
În două postări anterioare, am acoperit opiniile științifice și politice ale omului de știință Theodosius Dobzhansky. Al treilea domeniu pe care aș dori să mă concentrez este religia, unde suntem pe un teren mai puțin stabil. Părerile lui Dobzhansky asupra religiei au fost idiosincratice și extrem de personale, iar măsura în care el a respectat doctrinele ortodoxe specifice este neclară. Deși era deschis cu privire la simpatia lui pentru religie și interesul pentru problemele filozofice, a păstrat multe pentru el, rugându-se într-o limbă pe care colegii săi nu o puteau înțelege.
Acest lucru a făcut ca convingerile lui să fie greu de analizat. În “The Grand Old Man of Evolution„ [Marele Bătrân al Evoluției], Ernst Mayr a remarcat că Dobzhansky credea într-un Dumnezeu personal, în timp ce Francisco Ayala (prezent lângă Dobzhansky când a murit) a susținut în memoriile sale că Dobzhansky nu credea. La rândul său, Dobzhansky a înmuiat uneori dogmele tradiționale, dar a scris, de asemenea, în Ultimate Concern [Îngrijorarea Finală]că „nu era de folos” să se roage unui „Dumnezeu deist ceasornicar”. Dobzhansky totuși se ruga des. Deci, cum se clarifică toate astea?
Credința este doar o parte a vieții religioase. În timp ce convingerile lui Dobzhansky erau uneori inscrutabile, practica sa era mai limpede. Într-un eseu excelent despre Dobzhansky inclus în Eminent Lives in Twentieth Century Science and Religion, [Vieți Eminente în Știința și Religia Secolului al XX-lea], Jitse M. Van der Meer relatează modul în care Dobzhansky a fost influențat de Solovyov, dar include și o scufundare profundă în jurnalele și notele sale pentru a arăta că religia a fost o preocupare pe tot parcursul vieții lui, și nu doar în perioada când se apropia de moarte (cum se credea uneori). Dobzhansky a mers la spovedanie, deși nu părea să considere păcatul la fel de semnificativ pe cât s-ar fi așteptat colegii săi (influențați fiind, chiar dacă o respingeau, de o emfază mai protestantă pe depravare). În consecință, el nu credea că păcatul face imposibil pentru om să facă bine, menținându-și apărarea libertății și libertății umane în fața determinismului (fie științific, fie teologic).
De fapt, așa cum arată Van der Meer, înregistrările din jurnalul lui Dobzhansky erau saturate de religie. El începea și termina adesea cu glorificarea lui Dumnezeu. L-a deranjat lipsa educației religioase din America, scriind că „necazul este că nu au o școală morală și religioasă și că cresc pentru a deveni egoiști, egocentrici și liber gânditori”. A fost dezamăgit de Paștele american, scriind o înregistrare din 1927 în jurnalul său, care ar putea opta pentru cea mai ortodoxă propoziție construită vreodată: „Paștele nu este interesant aici; cumpără crini speciali sau în general flori și atât. Nu există nici măcar mâncare gourmet, poate doar două ouă de ciocolată. Nu are niciun sens.” Michael Ruse, de asemenea, susține în The Evolution of Theodosius Dobzhansky [Evoluția lui Theodosius Dobzhansky] că credința lui Dobzhansky în Dumnezeu și speranța pentru mântuire au fost „aproape copleșitoare”.
Speranța a fost în centrul viziunii religioase asupra lumii a lui Dobzhansky și atât creștinismul, cât și evoluția i-au oferit-o. Deoarece evoluția prin selecție naturală a permis un proces de dezvoltare în istorie și, prin urmare, a făcut loc libertății umane, a oferit speranță. După cum afirmă Dobzhansky în Mankind Evolving [Evoluția Omenirii], ideea că umanitatea nu este evoluată, ci mai degrabă evoluează (la fel cum, în gândirea ortodoxă, umanitatea nu este „o dată mântuită, pentru întodeauna mântuită”, ci este, mai degrabă, mereu mântuită), înseamnă că umanitatea „nu este centrul universului fizic, dar poate fi centrul spiritual”. O viziune evolutivă asupra mântuirii și istoriei ar putea fi astfel îmbinată între creștinism și știință. „Dacă nu există evoluție, atunci totul este inutil”, scrie el în Genetic Diversity; [Diversitatea Genetică] „Dacă lumea evoluează, atunci speranța este posibilă.” O lume fluidă este o lume răscumpărabilă, una care poate fi pe cale de îndumnezeire.
Dar Dobzhansky avea nevoie de mai mult. El a dorit o sinteză, iar aceasta explică abordarea sa către Pierre Teilhard de Chardin, pentru a cărui lucrare Dobzhansky a dat dovadă de un entuziasm autentic, chiar dacă majoritatea oamenilor de știință au urmat recenzia usturătoare a lui Peter Medawar și au respins The Phenomenon of Man [Fenomenul omului] lui Teilhard (Medawar a numit-o ‘anti- științifică, ‘neinteligibilă’, și citirea ei a prilejuit ‘o adevărată suferință, chiar… disperare’).
Cu toate acestea, Dobzhansky a fost un susținător devotat, până la punctul în care a devenit președinte al Asociației Teilhard în 1969. Teilhard ia oferit lui Dobzhansky cadrul unei sinteze. În Mankind Evolving, Dobzhansky scrie că omenirea avea nevoie de o credință, de o speranță — „nimic mai puțin decât o sinteză religioasă. . . bazată pe una dintre marile religii ale lumii sau pe toate împreună.” A fost atras de viziunea evolutivă și progresivă a istoriei a lui Teilhard, lăudându-l în Genetic Diversity drept „evoluționistul care a avut curajul să prezică transcendențe viitoare, omenirea îndreptându-se spre ceea ce el a numit megasinteza și spre Punctul Omega, acesta din urmă fiind un simbol pentru Dumnezeu. .” În Mankind Evolving, Dobzhansky a susținut că creștinismul a fost „practic evoluționist” și necesita o istorie progresivă, liniară, mai degrabă decât una ciclică („Crearea, prin mântuire, către orașul lui Dumnezeu”). Mitologia unei eterne întoarceri este un strigăt pentru stabilitate, dar afirmarea timpului și istoriei de către creștinism a însemnat că se poate armoniza cu evoluția. Atât creștinismul, cât și evoluția au arătat că creația „este un proces continuu, nu un eveniment dintr-un trecut îndepărtat”. Teilhard a arătat o posibilă modalitate prin care s-ar putea întâmpla această evoluție sintetică, iar Dobzhansky a încercat să-l salveze prin ortogeneză, argumentând că Teilhard nu crede cu adevărat în acea formă de evoluție, așa cum susțineau criticii săi.
Desigur, criticii tradiționaliști nu au primit prea bine opiniile lui Dobzhansky. Serafim Rose, în opera sa publicată după moartea lui, Genesis, Creation, and Early Man, [Geneza, Creația și Omul timpuriu], l-a atacat pe Dobzhansky nu numai pentru credințele sale, ci și pentru practica sa. L-a condamnat pentru că nu mergea des la biserică și pentru că a incinerat trupul soției sale și i-a împrăștiat cenușa în Sierras. Rose a remarcat cu alarmare că Dobzhansky a ținut discursul absolvirii la Seminarul Sf.Vladimir în 1972 și că seminarul i-a conferit doctoratul onorific. Rose a declarat că credințele lui Dobzhansky erau „ idei creștine liberale obișnuite conform cărora Geneza este simbolică” și că omenirea ar putea „coopera cu întreprinderea creației”.
Dobzhansky nu a corespuns niciodată cu Rose, dar probabil că i-ar fi răspuns, așa cum se spune în The Biology of Ultimate Concern, că „Părinții Bisericii nu au avut întotdeauna opinii care ar fi descrise în prezent drept fundamentaliste”. Și poate că ar fi observat că opiniile științifice ale lui Rose erau la fel de moderne ca și ale lui, deoarece cele ale lui Rose erau derivate aproape în întregime din munca lui Henry Morris și din lumea fundamentalistă protestantă a Institutului pentru Cercetarea Creației.
„Sunt un creaționist și un evoluționist”, a scris Dobzhansky în ceea ce este probabil cea mai sintetică afirmație a sa. Este inclusă în eseul său clasic al cărui titlu reflectă teza sa: „Nimic în Biologie Nu Are Sens Decât În Lumina Evoluției”. De-a lungul vieții și operei sale, Dobzhansky a fost marele sintetizator, unul care a căutat să îmbine firele disparate ale intereselor și ale vieții sale pentru a combina selecția naturală și genetica, democrația cu genetica și etica și religia cu știința. Indiferent dacă a avut sau nu succes depășește sfera acestei analize, dar opera sa este totuși de admirat pentru seriozitatea și ambiția ei. Și trebuie amintit că omul pe care Stephen Jay Gould l-a numit „cel mai mare evoluționist al secolului nostru” a fost un creștin ortodox, deși cu un stil destul de ciudat.
În toate aceste tărâmuri, sinteza a fost cea mai mare moștenire a lui Dobzhansky. El s-a îngrijorat în Mankind Evolving, împreună cu Albert Schweitzer, că „epoca noastră a descoperit cum să divorțeze cunoștinta de gândire” și a sperat să găsească modalități de a remedia această distanță, declarând că „încercările de a sintetiza cunoștința sunt indispensabile”. Pentru a lupta împotriva balcanizării educației, împotriva divizării filozofiei și științei și a pecetluirii ermetice a spiritualității de biologie, Dobzhansky spera să găsească căile de mijloc. Cea mai clară rezumare a acestor încercări a venit cu doar doi ani înainte de moartea sa, când Dobzhansky a dorit să reamintească tuturor, în ‘Nimic în Biologie Nu Are Sens Decât În Lumina Evoluției’că „Evoluția este metoda de creație a lui Dumnezeu sau a Naturii. Creația nu este un eveniment care a avut loc în 4004 î.Hr.; este un proces care a început cu aproximativ 10 miliarde de ani în urmă și este încă în desfășurare.”
Christopher Howell este Doctor în Religie în cadrul Universității Duke.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
