Sergei Chapnin
E greu să vorbești. E greu de gandit. Este foarte greu să te rogi. Este un șoc. Și este înfricoșător să realizez că am greșit să nu cred că va fi un război. Nu, nu am crezut deloc. M-am gândit că discuțiile despre război vor rămâne doar vorbe, povești de groază în care adulții nu cred. Nici cei mai mulți dintre prietenii mei nu au crezut asta.
Joi dimineață, ne-am trezit într-o lume diferită. În această lume nouă, Kremlinul duce două războaie simultan: a lansat un război major împotriva Ucrainei și a continuat un război împotriva Rusiei. Consecințele acestor războaie vor fi grave pentru popoarele ambelor țări. Dacă agresiunea împotriva Ucrainei este un război deschis, cu bombardamente, trupe pe teritoriul unui stat independent și victime militare și civile, războiul Kremlinului împotriva Rusiei pare mai puțin evident. Arestări, asasinate politice, procese transformate într-o farsă, tortura prizonierilor, suprimarea mass-mediei independente, presiunea asupra avocaților și a activiștilor civili – toate acestea par incomparabile cu o agresiune militară deschisă și, totuși, este un război pe care Kremlinul îl poartă din greu și consecvent împotriva oamenilor săi.
Doar pe 24 februarie, ziua în care trupele ruse au trecut granița cu Ucraina, 1.700 de persoane au fost reținute în diferite orașe rusești. Aproape toți vor fi condamnați de „instanțele de buzunar” din Rusia lui Putin. Kremlinului nu i-a plăcut faptul că cetățenii ruși au îndrăznit să vorbească împotriva războiului cu Ucraina.
Se aude acum vocea Bisericii Ortodoxe în țările aflate în stare de război? Patriarhul Kiril al Moscovei și al Întregii Rusii a vorbit de două ori în ultimele zile. În ajunul atacului, 23 februarie, când Rusia sărbătorește vechea sărbătoare sovietică, Ziua Armatei Roșii (rebotezată Ziua Apărătorului Patriei în 1993), patriarhul a depus o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut de lângă zidul Kremlinului și a livrat o predică neaşteptat de mare. În primul rând, el a subliniat că „trăim în vremuri de pace, dar știm că în vremuri de pace există și amenințări”. Adică, opt ani de război mocnit în Donbass, unde mii de soldați și civili au murit de ambele părți, mulți dintre ei membri ai Bisericii a cărei întâistătător este, nu înseamnă nimic pentru Patriarh. Și apoi: „Din păcate, există amenințări chiar și în acest moment – toată lumea este familiarizată cu ceea ce se întâmplă la granițele Patriei noastre.” Adică, granițele Patriei sunt „granițele sacre” ale Rusiei, care trebuie protejate, în timp ce granițele altor țări, unde este venerat ca Patriarh, nu înseamnă atât de mult pentru el.
La mai puțin de 24 de ore de la aceste cuvinte, președintele rus Vladimir Putin va ordona un atac împotriva Ucrainei.
Patriarhul Kirill a rămas tăcut toată ziua până seara, iar această tăcere a fost cea mai elocventă mărturie a prăbușirii sale morale. Da, mai târziu a emis o declarație, dar cuvintele lui au sunat atât de fluide încât a devenit clar că nu era dorința lui de a evalua ceea ce se întâmplă, ci dorința de a se sustrage oricărei evaluări ar fi principala lui preocupare. Și în fiecare rând este o frică de adevăr, o lipsă de dorință de a-l recunoaște.
Declarația Patriarhului este un exemplu tipic de text propagandistic cu substituții conștiente. Iată pe cele principale:
- „Cu durere profundă și sinceră, percep suferința oamenilor cauzată de evenimentele actuale.” Pentru un om capabil să spună adevărul, nu este greu să găsească cuvintele potrivite: „agresiune”, „război”, „atacul rusesc împotriva Ucrainei”, „lovituri cu rachete asupra unei țări vecine”. Cu toate acestea, patriarhul rămâne la limbajul său și vorbește despre „evenimente curente”.
- „Facem apel la toate părțile în conflict să facă tot posibilul pentru a evita victimele civile”. Din nou, totul este clar aici: există agresorul, Rusia și Ucraina care se apără. Pentru a le combina într-o singură frază, numirea lor „părți în conflict” este imorală.
- Și apoi: „pentru a evita victimele civile”. Ce, atunci, dacă armata moare — nu este la fel de înfricoșător pentru patriarh? Este ceea ce ei numesc „risc profesional”? Ar fi el însuși dispus să ofere o înmormântare soldaților morți și să le explice soțiilor și mamelor pentru ce au murit – atât ucraineni, cât și ruși?
În acest context, chemarea de a „a oferi o rugăciune profundă și fierbinte pentru restabilirea cât mai curând a păcii” arată ca o incantație magică sau, în cel mai bun caz, o formalitate goală.
Un singur ierarh bisericesc din Patriarhia Moscovei a avut curajul să numească lucrurile pe numele lor propriu. Spre deosebire de discursul nearticulat al Patriarhului, Mitropolitul Onufrie al Kievului și al Întregii Ucraine, care conduce Biserica Ortodoxă Ucraineană a Patriarhiei Moscovei, a spus: „Au apărut probleme. Cel mai regretabil, Rusia a început o acțiune militară împotriva Ucrainei și, în această perioadă fatidică, vă îndemn să nu intrați în panică, să fiți curajoși și să arătați dragoste față de patria voastră și unul față de celălalt. Vă îndemn, în primul rând, să intensificați rugăciunea de pocăință pentru Ucraina, pentru armata și poporul nostru, să uitați certurile și neînțelegerile reciproce și să ne unim în dragoste pentru Dumnezeu și pentru patria noastră. În acest moment tragic, oferim dragoste și sprijin deosebit soldaților noștri care stau de pază, protejează și apără pământul și poporul nostru. Dumnezeu să-i binecuvânteze și să-i ocrotească! Apărând suveranitatea și integritatea Ucrainei, facem apel la președintele Rusiei și cerem încetarea imediată a războiului fratricid.”
Apelul mitropolitului Onufrie a apărut încă de la prânz, pe 24 februarie, mult mai devreme decât reacția Patriarhului Kiril. Și este de remarcat faptul că mitropolitul Onufrie folosește imaginea biblică a lui Cain: „Poporul ucrainean și cel rus au ieșit din cristelnița Niprului, iar războiul dintre aceste popoare este o repetare a păcatului lui Cain, care și-a ucis propriul frate din invidie. Un astfel de război nu are nicio justificare nici de Dumnezeu, nici de oameni.” Recunoscând rudenia popoarelor Rusiei și Ucrainei, Onufrie dă o evaluare nemiloasă a acțiunilor Rusiei, comparând-o cu Cain și ridicând astfel problema responsabilității morale pentru faptele comise.
Cu câțiva ani în urmă, într-una dintre laudațiile sale adresate Patriarhului Kiril, Mitropolitul Hilarion (Alfeyev) nota: „Gândul cheie al Patriarhului când vorbește despre slujirea Bisericii, misiunea ei în lume, este că Biserica este chemată a proclama adevărul lui Dumnezeu.” Bine spus, nu-i așa? Dar astăzi întrebarea ar trebui pusă clar: ce se întâmplă când Biserica, în persoana Întâistătătorului ei, pierde acest dar profetic? Aici, însă, ar trebui să vorbim nu la timpul prezent, ci la trecut. Este prea evident de ce s-au preocupat în ultimii ani ierarhii bisericești din Rusia și, mai ales, Patriarhul însuși. Este îndeplinirea unui ordin ideologic de la Kremlin, cooperând cu autoritățile, care nesocotește total poruncile evanghelice, înlocuindu-le cu „valori tradiționale” pentru comoditatea manipulării.
Pierderea darului de a proclama adevărul duce la diviziuni. Văzând ipocrizia autorității bisericești, turma – uneori intuitiv, alteori conștient – trasează o linie care desparte Biserica oficială condusă de Patriarh și viața bisericească autentică, al cărei accent este comunitatea parohială. Este tot mai clar, însă, că Biserica oficială este o povară, o povară grea și lipsită de sens pentru comunitățile vii.
O altă linie de divizare este geografică sau, mai degrabă, geopolitică. Dacă Biserica oficială refuză să recunoască războiul din Donbass ca realitate și este dispusă să ofere vieți pe altarul așa-zisei lumi rusești, diviziunea eclesiologică dintre Rusia și Ucraina este iminentă. Dacă lumea rusă ar fi cu adevărat o putere blândă, mai degrabă decât o bătălie imperială, ar fi posibilă existența continuă a Bisericii Ucrainene ca parte a Patriarhiei Moscovei. Dacă cei care luptă pentru libertate și care se feresc de violența imperială de la Moscova sunt numiți fără scrupule „naziști” de propaganda de stat, dar Patriarhul rămâne tăcut, ar trebui să fugi de un astfel de Patriarh.
Astăzi este foarte clar: Patriarhul Kirill nu este pregătit să-și apere turma – nici poporul Ucrainei, nici poporul Rusiei – împotriva regimului agresiv al lui Putin. Suferința umană nu este una dintre prioritățile lui. Mijlocirea Patriarhului față de deținătorii puterii rămâne doar în cărțile de istorie.
Iertați-mi întrebarea naiva: cine are nevoie atunci de un astfel de Patriarh?
Serghei Chapnin este redactor-șef la „Cadourile” (Дары), o revistă de cultură creștină contemporană și curator al expozițiilor de artă creștină contemporană. Anterior, a fost redactor-șef al Revistei Patriarhiei Moscovei și redactor-șef adjunct al Editurii Patriarhiei Moscovei.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
