John Chryssavgis
Puțini, dacă există vreunul, ar merge atât de departe încât să susțină că Patriarhul Kiril, în calitate sa de capul Bisericii Ortodoxe din Rusia (sau „tuturor Rusiilor”, după cum îi place să spună), ar putea fi acuzat de crime împotriva umanității sau crime de război pentru că nu a prevenit agresiunile militare nejustificate și neavertizate care a costat destule vieți nevinovate doar în ultimele zile. În același timp, mulți, dacă nu majoritatea, ar fi de acord că președintele Putin ar trebui să fie acuzat de asemenea atrocități.
Cu toate acestea, chiar și cu încălcările sale flagrante ale legii convenționale, Putin nu ar putea niciodată să distrugă singur ordinea internațională fără sprijinul loial și susținerea morală – indiferent dacă este tăcută sau explicită – a unui partener complice la crimă. Atât statul, cât și biserica de acolo visează la o lume mai mare, o Rusia universală, o „lume rusească” (Russkiy Mir). Dar când mănușile și veșmintele preotești sunt îndepărtate, fiecare se folosește de celălalt pentru propriile interese pentru imperialism sau iredentism; și ambele promovează diviziunea într-o lume din ce în ce mai bipolară.
Edward Gibbon, cu mult timp înainte, a luat acest lucru în derâdere: „Legătura dintre tron și altar este atât de intimă, încât steagul bisericii a fost foarte rar văzut să fie de partea poporului”. În cele din urmă, pentru Putin, biserica este doar instrumentală, doar o altă săgeată în tolba lui pentru a reconstitui Uniunea Sovietică, un stat ateu. Dar de data aceasta este sub pretextul unei teocrații creștine remodificată după imaginea dinastiei Romanov, al cărei vultur cu două capete a înlocuit secera și ciocanul sovietic în toată Rusia. Așa cum și Kiril este mai mult decât fericit să fie obligat la recrearea unei mașini bisericești puternice, aliniată și susținută de stat. Nici o estompare a liniilor dintre biserică și stat nu există aici. Cât despre „soldații” lor – militari seculari și militanți spirituali – numai Dumnezeu știe pentru ce li sa spus că luptă.
Întrebarea critică, desigur, este cum reacționăm noi ceilalți la acest moment al 11 septembrie pentru Europa și restul lumii. Prietenii și colegii au abordat aspecte geopolitice sau ideologii religioase aflate în joc. Fără a reduce o crimă îngrozitoare la o conversație academică – fie că este sociologică sau ecleziastică, psihologică sau geopolitică – vreau să mă limitez la o perspectivă și o experiență personală. Am încredere că cititorul va aprecia reticența mea de a prezenta prelegeri sau poziții despre istorie sau teologie și eclesiologie sau drept canonic, atunci când invazia este încă în plină desfășurare.
Ca membru al clerului, niciodată în viața mea nu am fost atât de îngrozit de reacțiile patetice ale liderilor din biserica mea la evenimentele curente din ultimii câțiva ani. În același timp în care se grăbeau să pregătească predici de dinaintea Postului Mare despre „pasajele judecății” din Matei 25 sau să predice despre abținerea de la carne – pe care le definesc drept animale cu coloană vertebrală! – au emis cele mai anemice declarații despre războiul din Rusia asupra Ucrainei, incapabili să depășească chemarea la rugăciune, uitând în același timp că Hristos însuși a demonstrat indignare față de nedreptate.
Nu am fost la fel de surprins când au greșit mai recent prin COVID-19, cu răspunsuri variind de la asininitate totală la iresponsabilitate flagrantă. Dar nu m-am putut abține să nu compar asigurările calde ale rugăciunilor cu reacțiile după împușcăturile în masă. Și cu siguranță nu m-am putut abține să nu mă întreb de ce episcopii care defilează cu mândrie în marșuri pentru „dreptul la viață” nu au ieșit în stradă pentru „dreptul la apărare” al fraților și surorilor lor ucrainene – ortodocși în atâtea cazuri. Cel puțin Papa Francisc a ieșit din biroul său și a intrat în Fiat-ul lui pentru a apela personal la ambasadorul Rusiei. Arhiepiscopul de Canterbury a condamnat fără echivoc atacul Rusiei asupra Ucrainei drept „un act de mare răutate”. Și Patriarhia Ecumenică este singura Biserică Ortodoxă din afara Ucrainei care condamnă acțiunile neprovocate ale Rusiei drept „o încălcare a drepturilor omului și violență brutală împotriva ființelor umane”.
Realitatea este că Bisericile Ortodoxe au neglijat în mod abisal de-a lungul secolelor să-și instruiască sau să-și inspire congregațiile într-un mod care influențează și modelează în mod semnificativ societatea civilă cu privire la asumarea unei poziții în fața provocărilor socio-politice sau a înfrunta eșecurile unui stat distrus. Adevărul este că în cea mai mare parte a istoriei ei au cedat dureros sau s-au supus pervers statului, cu greu dispuși sau competenți să stea alături de laici expuși neputinței bisericii și ignoranței statului. Cât de tragic că a fost lăsat în seama protestatarilor neînfricați de la Moscova, Sankt Petersburg și în alte părți din Rusia să-i expună pe amândoi.
Ca american, nu am fost niciodată atât de surprins în viața mea de distribuirea părtinitoare a sprijinului și a criticilor aduse lui Putin, care încalcă regulile de bază care odată erau considerate de la sine înțelese. Aceeași ciocnire ideologică a viziunilor asupra lumii se reflectă în propriul nostru context intern, unde normele de bază sunt, de asemenea, amenințate. Cu toate acestea, admirația anumitor experți politici pentru strategia inteligentă sau idealurile demne ale lui Putin este aproape fără precedent, rivalizată doar de admirația pe măsură a anumitor creștini ortodocși pentru credința puternică și evlavia profundă a lui Putin.
Sper din tot sufletul că colegii mei americani nu se vor opri asupra creșterii prețurilor la gaz și benzină, pentru care administrația publică recurge la scuze publice și pe care opoziția le gestionează ca acuzații la adresa guvernului. Să sperăm că am aflat din ultimul război european despre pericolele tăcerii și indiferenței, despre a aștepta prea mult înainte de a ne confrunta cu Hitler. Să sperăm că, de asemenea, am aflat că ordinea mondială – și nu doar libertatea Ucrainei – este în joc, așa cum a articulat cu curaj președintele ucrainean Zelensky în videoclipuri de la Kiev, glas care strigă în pustie.
Putin a încălcat cu nerăbdare ordinea internațională, la fel cum Kiril a ignorat în mod flagrant ordinea bisericească, rupând comuniunea cu Patriarhia Ecumenică, cu prilejiul exercitării dreptului acesteia de a acorda autocefalie Bisericii Ortodoxe din Ucraina, încă o ruptură curajoasă din partea Rusiilor lui Kirill. Răspunsul comunității globale (inclusiv al Statelor Unite) va determina dacă și cum prevalează legea pe termen lung. Iar răspunsul comunității religioase (inclusiv al Bisericii Ortodoxe) va determina dacă și cum vor predomina iubirea și legea pe termen lung.
Dacă credința m-a învățat ceva, este că, în marea schemă a lucrurilor, progresul este posibil și chiar inevitabil. Fie cu reticență, fie cu rezistență, Rusia va fi forțată la un moment dat să se abată de visele sale istorice sau de destinul ideologic și să meargă cu restul lumii în secolul XXI. Indiferent dacă liderii ortodocși știu sau le place, lumea poate face un pas înapoi pentru o perioadă de timp, dar va face invariabil mai mulți pași înainte.
Istoria poate uneori măgulește răufăcătorii „sofisticați” – seculari și spirituali. Dar istoria nu îi măgulește niciodată pe răufăcătorii nerușinați – care nici măcar nu pretind că își fermecă alegătorii. Și dacă teologia m-a învățat ceva, este că, în perspectiva extinsă a lui Dumnezeu, răul nu prevalează niciodată asupra binelui. Păcatul nu poate fi niciodată cuvântul final sau perpetuu. Nici monstruozitatea lui Putin. La drept vorbind, nici pasivitatea lui Kiril nu va fi.
Dr. John Chryssavgis este un diacon al Arhiepiscopiei greco-ortodoxe a Americii.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
