de Irina Paert
Un coșmar pe care am trăit în copilărie era unul în care bombardierele zburau deasupra acoperișului apartamentului nostru de la etajul 15 din Moscova. Nu era de mirare, deoarece în fiecare seară știrile relatau intens despre consolidarea militară a inamicului. Pe atunci nu prea înțelegeam de ce un nume de fată atât de drăguță ca Nata (prescurtare de la Natalia) era folosit pentru organizația care ne teroriza poporul. Tot ce știam era că nu ne doream război; eram mereu pentru pace; întotdeauna ei erau cei care atacau și amenințau, niciodată noi.
O educație patriotică nu i-a împiedicat pe unii din generația mea să adopte o poziție radicală împotriva violenței războiului, care s-a extins la toate instituțiile și ideologiile care îl susțineau. Poate că a fost un val întârziat al rebeliunii tineretului occidental din anii 1960 care și-a găsit un punct de sprijin în contracultura sovietică târzie, sau o oarecare renaștere a interesului pentru învățăturile non-violente ale lui Tolstoi și Gandhi în anii 1990. Unii dintre prietenii mei și-au ars cărțile de serviciu militar, ceea ce a dus la luni obligatorii într-un spital de boli mintale. În țara mea, obiecția de conștiință era văzută fie ca o boală mintală, fie ca un act criminal, privită public ca o lipsă de patriotism și masculinitate. Ceea ce nu știam atunci era că rădăcinile acestei poziții radicale și morale față de violență și război se puteau găsi în creștinism.
La apogeul Războiului Rece, Thomas Merton a scris: „Care este poziția mea, în calitate de creștin, scriitor și preot, în actuala criză de război”. Deși simțea că nu avea prea multe de oferit, a făcut acest pas pentru a se distinge de cei care susțineau un atac nuclear preventiv asupra Rusiei sovietice. I-a scris lui Erich Fromm în legătură cu îngrijorarea sa că rasa umană se afla în pragul unei crime care nu se compară cu niciuna alta, cu excepția crucificării lui Hristos, afirmând: „Atunci, ca și acum, oamenii religioși sunt implicați de partea vinovaților”. Pentru el, susținerea războiului nu era compatibilă cu creștinismul.
Merton a fost o voce solitară: mulți teologi catolici, precum preotul iezuit C. McHugh, au justificat represaliile. În opinia lui Merton, datoria creștinului era „să se străduiască cu toată puterea și inteligența sa, cu credința sa, cu speranța sa în Hristos și cu dragostea pentru Dumnezeu și pentru oameni … să lucreze pentru abolirea totală a războiului”. Viziunea lui Merton despre Biserică era aceea de a „deschide drumul pe calea rezolvării non-violente a dificultăților și spre abolirea treptată a războiului ca modalitate de a stabili disputele internaționale sau civile”.
Toate primele articole antirăzboi ale lui Merton au fost publicate de Dorothy Day, care a refuzat să participe la exercițiile pentru atacuri nucleare, când newyorkezii au fost instruiți să se ascundă în adăposturi antiaeriene. În timpul exercițiilor, Day a demonstrat stând pe o bancă în Central Park și, în curând, i s-au alăturat zeci de alte persoane. Ziarul ei, The Catholic Worker, care publica articolele lui Merton, a devenit unul dintre principalele mijloace de comunicare pentru activismul creștin împotriva războiului. Jim Forest, care a decedat în luna ianuarie a acestui an, a fost un colaborator apropiat al lui Day și un corespondent al lui Merton. L-am întâlnit pe Jim la o conferință organizată de comunitatea Bose din Piemont, o comunitate fondată de vizionarul Enzo Bianchi, care a fost inspirată de spiritul Vaticanului II în aducerea împreună a două biserici, cea ortodoxă și cea romano-catolică. M-am apropiat de el în timpul pauzei, dar l-am găsit înconjurat de surori tinere din comunitate care îl priveau ca pe un rock star. Aparent, cartea lui Jim „Iubindu-i pe dușmanii noștri: Reflecții asupra celei mai grele porunci” fusese tradusă în italiană și a avut un succes uriaș în rândul tinerilor catolici interesați de ecumenism.
Jim a părăsit marina pe motiv de obiecție de conștiință după ce a cunoscut-o pe Dorothy Day. Nu am întâlnit pe nimeni altcineva a cărui viață să fi fost dedicată cu mai mult devotament acestui singur scop, acela de a promova pacea. Jim a vorbit cu o voce liniștită și încrezătoare, la fel ca și alții precum el. Nu mulți oameni din țările ortodoxe știu despre activitatea și moștenirea sa. Dar ceea ce a început el în anii 1960 este urgent necesar astăzi. Sfatul pentru activiștii creștini pentru pace – subtitlul cărții sale despre Merton – este încă, din păcate, mai puțin cunoscut.
În timp ce Jim a fost într-adevăr influențat de catolicii aberanți, o altă persoană care ar putea inspira activiștii ortodocși contemporani pentru pace este Sfântul Sofronie Sakharov, fondatorul comunității monastice din Essex, Marea Britanie. În tinerețe, el a trecut printr-o criză personală în urma Primului Război Mondial, o tragedie, dar prin care a fost condus la Dumnezeu. Ca monah la Athos, Sakharov a văzut desfășurându-se cel de-al Doilea Război Mondial; a întâlnit soldați și ofițeri, inclusiv ofițeri naziști; și a dezvoltat poziția, riscantă și neobișnuită, de a nu lua partea nimănui în război. În acest sens, el se deosebea de alți teologi ortodocși, cum ar fi Vladimir Lossky, pentru care existau două căi, una în care dușmanul era exclus și cealaltă în care dușmanul era iubit, crezând că trebuie să se ia partea cuiva în conflictele militare. Reflectând asupra experienței sale din cele două războaie mondiale și scriind în atmosfera Războiului Rece, părintele Sofronie avea o viziune pesimistă: „Atmosfera pământului este saturată de mirosul de sânge. În fiecare zi, universul se hrănește cu știri despre crime sau despre tortura celor învinși în conflicte fratricide. Norii întunecați ai urii ascund lumina cerului de ochii noștri. Oamenii înșiși își construiesc propriul iad. Nu fără schimbarea noastră totală, prin pocăință, va veni o eliberare a lumii: o „eliberare” de cel mai rău dintre blesteme – războaiele. Pentru umilul purtător al iubirii, este de preferat să fie ucis decât să ucidă” (We Shall See Him as He Is). Urmându-l pe părintele său duhovnicesc, călugărul și Sfântul Siluan, el credea că iubirea și rugăciunea pentru dușmani sunt criterii de creștinism.
Viziunea Părintelui Sofronie este una aparte. Majoritatea bisericilor creștine își susțineau guvernele în războaie: preoții binecuvântau soldații, ofițerii și armele; în timpul liturghiei, se citeau rugăciuni care îndemnau la distrugerea inamicului; se slujeau liturghii în tranșee și, mai târziu, după luptă, se servea panichida peste trupurile soldaților care cu doar câteva ore înainte se împărtășiseră. După Primul Război Mondial, bisericile creștine au fost implicate în noua rundă de militarizare: Cercetașii creștini se pregăteau pentru luptă; martirii regimului comunist au fost folosiți pentru mobilizarea militanților anticomuniști. Cu toate acestea, tragedia celui de-al Doilea Război Mondial a fost un moment de cotitură, când bisericile europene au început cu adevărat să lucreze pentru pace. Bisericile ortodoxe din Europa de Est au rămas în urma acestui proces din motive în principal politice. Nu există o etică a păcii solidă din punct de vedere teologic în rândul teologilor ortodocși. Astăzi, în actuala criză a războiului din Ucraina, această omisiune poate duce la o catastrofă, deoarece membrii bisericilor ortodoxe se află în părți diferite ale conflictului militar. Anii de izolare și de conformare a Bisericii Ortodoxe din Rusia în perioada sovietică înseamnă ignorarea și neglijarea experienței și teologiei de construire a păcii a creștinilor din Occident. Deși mulți ortodocși ruși și-au arătat respectul față de Sofronie (Sakharov), viziunea sa despre război ca fiind cel mai greu păcat nu a fost digerată. Toate acestea au dus la glorificarea necritică a victoriilor din trecut și la crearea imaginii inamicului. Ceea ce vedem astăzi este rezultatul acestui lucru.
Îmi doresc ca numărul activiștilor pentru pace din rândul creștinilor ortodocși să crească. Și mi-aș dori ca autoritățile bisericești să le recunoască eforturile, să le sprijine, să le ofere preoți și patroni. Aș vrea să văd cărțile lui Jim Forest traduse în limbile bisericii pe care el a ales-o ca fiind a sa: rusă, greacă, română și așa mai departe. Aș vrea ca oamenii care îl venerează pe Sfântul Sofronie de la Athos să-și amintească de poziția sa radicală împotriva războiului. Și aș vrea ca Biserica Ortodoxă să își folosească autoritatea pentru a-i condamna și chiar excomunica pe cei care se fac vinovați de declanșarea conflictelor de război. Aș vrea ca acei creștini al căror talent și poziție în societate le permit să vorbească fără menajamente pentru a numi lucrurile pe nume, să spună că creștinismul nu este compatibil cu rezolvarea problemelor prin intermediul conflictelor militare. „Victoria prin violență este întotdeauna și inevitabil pe termen scurt în această lume. Transpusă în eternitate se va dovedi o rușine fără sfârșit.” (Sofronie Saharov, Despre rugăciune).
Irina Paert este Cercetător Principal la Facultatea de Teologie și Studii Religioase din cadrul Universității din Tartu.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
