Lumea Rusă sau Războiul Mondial Sfânt?
Adevărata Ideologie a Invaziei Ucrainei

de Sean Griffin

Kremlinologia a revenit în forță. Gânditori și experți de toate felurile, din întreaga lume, încearcă din nou să descopere motivele secrete și ideologiile exotice ale elitei politice rusești.Numai că de data aceasta, spre deosebire de zilele ateismului sovietic, semnalele de fum care vin de la Kremlin sunt din ce în ce mai mult legate de tămâia care se ridică din bisericile cu domurile în formă de ceapă ale Moscovei. De fapt, potrivit unor observatori, unul dintre principalii ideologi din spatele invaziei Ucrainei este nimeni altul decât Patriarhul Kiril (Gundiaev) al Moscovei, liderul Bisericii Ortodoxe Ruse.

Un titlu recent surprinde esența acestui argument: „Lumea rusă este religia civilă din spatele războiului lui Putin.” Jurnaliștii nu sunt singurii care fac astfel de afirmații. La 13 martie 2022, un grup de distinși teologi ortodocși a scris că „Putin și Patriarhul Kiril au folosit ideologia lumii ruse ca principală justificare pentru invazie”. Acești savanți au avut dreptate să denunțe ideologia ca fiind neoimperialistă și au avut dreptate să o expună ca pe o erezie corozivă în cadrul bisericii ortodoxe contemporane. Însă nu au avut dreptate, în opinia mea, să o descrie ca fiind ideologia motoră din spatele invaziei Ucrainei. Adevărata ideologie a invaziei – și adevărata religie civilă a Rusiei post-sovietice – este cultul lui Putin pentru „Marea Victorie”.

Conceptul de „lume rusă” nu a luat naștere în cercurile bisericești. Acesta a fost inventat la sfârșitul anilor 1990 de un grup de gânditori asociați cu Gleb Pavlovsky, celebrul propagandist rus din anii Elțîn. Putin a folosit pentru prima dată acest termen într-un discurs în 2001 și, treptat, a devenit piesa centrală a eforturilor diplomatice de soft-power ale regimului său în spațiul politic post-sovietic.În esența sa, ideologia este revanșardă și restauraționistă.Încearcă să justifice dreptul Rusiei de a interveni în statele vecine, pe baza prezenței continue acolo a vorbitorilor de limbă rusă și a minorităților etnice rusești. De asemenea, susține că Rusia este o civilizație unică și independentă, nici în întregime europeană, nici asiatică,și că această civilizație este, prin natura sa, profund conservatoare din punct de vedere social.

Patriarhul Kiril a susținut de mult timp idealurile „Lumii ruse” și, timp de mulți ani,a susținut activ Fundația „Lumea rusă”, înființată de Vladimir Putin în 2007.Dar Kiril nu a fost creatorul acestei ideologii, chiar dacă a fost de acord cu ușurință să îi răspândească mesajul. Mai degrabă, patriarhul rus a avut un alt proiect ideologic asemănător- unul care s-a născut din experiențele sale ca diplomat ecleziastic în anii tumultuoși care au urmat prăbușirii Uniunii Sovietice.

În 1989, Kiril a fost numit șef al Departamentului de Afaceri Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse. În următoarele două decenii, principala sa misiune a fost să împiedice crearea unei biserici canonice,autocefale în Ucraina. Această sarcină a devenit din ce în ce mai dificilă după Revoluția portocalie din 2004-2005, iar în acest moment, omul bisericii a început să propage cu zel o versiune reînnoită a unei ideologii foarte vechi – ideologia „Sfintei Rusii”.

Potrivit lui Kiril, statele-națiunale moderne ale Ucrainei, Belarusului și Rusiei aparțineau aceleiași biserici și aceleiași civilizații dintr-un motiv fundamental:pentru că toate au ieșit din același „izvor baptismal kievanian” la sfârșitul secolului al X-lea. O Ucraină europeană era pur și simplu imposibilă, a predicat Kiril, deoarece națiunile slave de est erau frați ai unei singure familii spirituale, născută în râul Dnieper în anul 988. Kievul era mama acestei familii, prințul Vladimir cel Mare era tatăl, iar frații rămâneau frați, chiar dacă se certau și chiar dacă unul dintre ei dorea să părăsească casa tatălui lor.

În timpul celui de-al treilea și al patrulea mandat al lui Putin, liniile ideologice care separă Lumea Rusă și Sfânta Rusie au început să se estompeze. Patriarhul Kiril vorbea uneori de o Lume Rusă, iar Putin se referea uneori la națiunile din Sfânta Rusie.Pe măsură ce anii treceau, retorica lor împotriva secularismului, a hegemoniei americane și a Europei fără Dumnezeu părea adesea cântată din aceeași carte de rugăciuni obscurantistă. Deși cele două ideologii se suprapuneau adesea, în opinia mea, ele au rămas totuși proiecte de propagandă distincte. Republicile post-sovietice din Asia Centrală, de exemplu, au fost o țintă majoră a ideologiei Lumea Rusă, dar nu prea aveau loc în viziunea lui Kiril despre Sfânta Rusie.

Ceea ce cele două ideologii au avut în comun, în cele din urmă, a fost însă eșecul. Termenul „lumea rusă” este o traducere a lui Russkii mir. Cuvântul rusesc mir are un dublu sens.Poate însemna „lume”, sau poate însemna și „pace”.În momentul în care tancurile rusești au intrat în Ucraina, în inima Sfintei Rusii, posibilitatea de a fi „Russkii mir” s-a spulberat pentru totdeauna.De aceea, Putin și Kiril nu au rostit public nici măcar o singură dată expresia „Lumea rusă” în perioada premergătoare invaziei sau în săptămânile care au urmat.

Lumea rusă este un instrument geopolitic de soft-power, conceput pentru a câștiga inimi și minți în vremuri de pace.Războiul necesită o propagandă diferită – un produs mai amenințător și mai eficient – iar Patriarhia Moscovei era bine pregătită să îndeplinească și aceste cerințe ideologice.Timp de decenii, Kiril a cultivat legături profunde cu Forțele Armate Ruse. În ianuarie 1992, la numai două săptămâni după prăbușirea URSS, a ținut un discurs în fața a 5.000 de ofițeri de rang înalt din fosta Armată Roșie, în care a sugerat că Ortodoxia ar putea inspira patriotismul și ar putea umple golul ideologic al marxismului-leninismului.

Foștii militari sovietici, și în curând foști atei, au fost în mod evident convinși de ceea ce au auzit. În următoarele trei decenii, clericii ortodocși au devenit o prezență omniprezentă la ceremoniile militare majore. Ei binecuvântau bombe nucleare, avioane de luptă și tancuri cu apă sfințită. I-au învățat pe soldații ruși că moartea pe câmpul de luptă poate fi o formă de martiriu, asigurându-le un bilet în rai.

În aceeași perioadă, Putin și echipa sa au început, de asemenea, să sacralizeze memoria celui de-al Doilea Război Mondial, sau „Marele Război al Patriei”, așa cum este cunoscut în Rusia. Legiuitorii au reabilitat imaginea lui Stalin ca marele generalissimo al victoriei și au adoptat legi care interzic „falsificarea” relatării oficiale a războiului de la Kremlin. Între timp, paradele militare organizate anual la 9 mai, Ziua Victoriei, nu au făcut decât să crească în amploare și în triumf. Propaganda legată de Victorie a început să domine vizual orașele rusești cu săptămâni și luni înainte de data propriu-zisă. De exemplu, pentru celebrările celei de-a 75-a aniversări din 2020, panouri publicitare uriașe în Moscova anunțau „Victoria noastră”, iar oamenii și-au pictat sloganuri patriotice pe mașini, cum ar fi „Înainte spre Berlin!” și „1945- We Can Do It Again”.

            Aceste evoluții nu au trecut neobservate de Patriarhul Kiril și de cercul său apropiat. În 2020, acesta a sfințit o nouă biserică la periferia Moscovei, cunoscută sub numele de Catedrala principală a Forțelor Armate Ruse. Catedrala este dedicată „Marii victorii” a Uniunii Sovietice asupra Germaniei naziste, iar interiorul său este acoperit din podea până în tavan cu mozaicuri grandioase – executate în stilul realismului socialist sovietic – care înfățișează cele mai mari triumfuri militare ale Rusiei. Există icoane ale războinicilor medievali, ale calvarului imperial rusesc și ale „omuleților verzi” care au anexat Crimeea în 2014.

Cu toate acestea, majoritatea mozaicurilor prezintă scene extrem de romanțate ale gloriei sovietice pe câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Mondial. La acest efect se adaugă ferestrele uriașe cu vitralii ale catedralei, care prezintă cu mândrie simboluri emblematice ale propagandei sovietice, precum steaua roșie cu cinci colțuri și secera și ciocanul. Pe scurt, pe pereții noului sanctuar militar, ortodoxia creștină se îmbină cu comunismul ateu – crucea se îmbină cu secera și ciocanul – pentru a spune o poveste despre istoria triumfătoare a Rusiei ca popor sfânt (și armată sfântă) a lui Dumnezeu.

Această ideologie a războiului sfânt, și nu conceptul de Lumea Rusă, este cea la care liderii ruși au apelat cu precădere atunci când au vorbit despre invazia Ucrainei.În discursurile sale din 21 și 24 februarie, Putin a făcut aproape o duzină de referiri la naziști și neonaziști, amintind în același timp „sacrificiile sfinte” făcute de poporul sovietic „pe altarul victoriei” în cel de-al Doilea Război Mondial. Mai mult, în ziua lansării invaziei, trupele lui Putin au intrat în luptă în uniforme menite să evoce amintirea Marii Victorii, iar unii experți au sugerat chiar că rutele invaziei au fost trasate intenționat pentru ca soldații ruși să poată călca, la propriu, pe urmele predecesorilor lor sovietici care au luptat împotriva naziștilor. Între timp, departe de câmpul de luptă, rușii de acasă au fost tratați cu o dietă constantă de filme eroice din Al Doilea Război Mondial, care au rulat pe tot parcursul zilei pe canalele TV rusești controlate de stat. 

În mod previzibil, mulți clerici ortodocși ruși patrioți au aderat la narațiunea de război sacru a Kremlinului. „Astăzi, pe pământurile Sfintei Rusii… are loc un conflict armat între poporul rus și Hitlerul colectiv și dușmanii Sfintei Ortodoxii!”,a spus părintele Igor Pașmenov turmei sale la șapte zile după începerea invaziei. În mod similar, Părintele Aleksii Kasatikov a invocat un cântec dintr-un film de război sovietic pentru a descrie campania. „Dacă este necesar, o putem face din nou!”, a proclamat el, făcând aluzie la cel de-al Doilea Război Mondial. „Și acum o facem din nou! Țara noastră a încheiat războiul în 1945, iar noi îl vom încheia din nou astăzi!”

Aceste exemple nu sunt opinii marginale. În politica memoriei predicată în prezent atât de politicieni, cât și de preoți, soldații ruși luptă pentru supraviețuirea existențială a Patriei, în același mod în care strămoșii lor sovietici au luptat împotriva invaziei lui Hitler. Numai că, de data aceasta, Kievul este noul Berlin; regimul lui Zelenski și NATO sunt noii naziști; iar întreaga țară duce un război sfânt împotriva agresorilor fără Dumnezeu din Vest. Nu este nimic mai puțin decât un al doilea „Mare Război al Patriei”.

Cu toate acestea, există o figură proeminentă care nu a făcut aluzie la cel de-al Doilea Război Mondial în ultimele săptămâni, iar această figură este Patriarhul Kirill. De fapt, într-o predică ținută la începutul lunii martie în sprijinul invaziei, liderul bisericii s-a referit la alte câteva campanii militare rusești, dar nu a invocat niciodată Marele Război al Patriei. De ce ar face patriarhul atâtea eforturi pentru a evita să menționeze cultul războiului pe care el însuși a contribuit la crearea și sfințirea acestuia?

O posibilitate este că Kiril nu și-a imaginat niciodată că acest cult va fi dezlănțuit pe teritoriul său canonic. După cum am văzut, de-a lungul carierei sale ecleziastice, Kiril a creat și a cultivat două proiecte ideologice îndrăgite. În 2022, unul dintre aceste proiecte l-a trădat pe celălalt: Armata Sfântă a Rusiei a invadat Sfânta Rusie. Bombe binecuvântate de preoți ortodocși ruși au fost aruncate din avioane de război binecuvântate de preoți ortodocși ruși, iar acele bombe au căzut pe casele și bisericile propriilor enoriași ai lui Kiril. În câteva săptămâni, invazia a distrus probabil tot ceea ce Patriarhia Moscovei s-a străduit să păstreze, timp de mai bine de trei decenii, în Ucraina post-sovietică. Războiul este, prin urmare, o catastrofă pentru Kiril, nu un triumf sfânt, iar situația sa dificilă nu poate să nu amintească de cuvintele din Psalmul al nouălea: ” Întru faptele mâinilor lui s-a prins păcătosul.”


Sean Griffin este cercetător la Helsinki Collegium for Advanced Studies, Universitatea din Helsinki.

Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.