de George Demacopoulos
Cele mai vechi imnuri creștine care au supraviețuit și au fost concepute exclusiv pentru Săptămâna Mare sunt un set cunoscut sub numele de Idiomele. În Biserica Ortodoxă modernă, acestea sunt cântate în timpul slujbei Ceausurilor Împărătești din dimineața de Vinerea Mare (imnul final este cântat în timpul a două slujbe suplimentare). În afară de vechimea lor, cea mai notabilă caracteristică a acestor imnuri este faptul că au fost primele care au învinuit „evreii” pentru moartea lui Hristos. Această acuzație nu numai că este înșelătoare din punct de vedere istoric, dar a constituit o ruptură dramatică față de imnurile anterioare care reflectau asupra răstignirii. Pe baza unor cercetări istorice recente, suntem acum în măsură să legăm introducerea retoricii antievreiești în imnurile Idiomelelor de evenimente precise din Palestina la momentul compunerii lor. Această dovadă istorică accentuează și mai mult nevoia noastră de a aborda incoerența teologică a retoricii antievreiești din aceste imnuri și din altele compuse în secolele următoare.
Idiomele pot fi cele mai vechi imnuri din Săptămâna Mare, dar nu au fost primele care au comemorat moartea și învierea lui Iisus Hristos. Aproximativ o mie de imnuri care subliniază exact aceste teme sunt anterioare Idiomelelor. Aceste imnuri mai vechi au fost compuse pentru un ciclu de opt săptămâni de slujbe duminicale, cunoscut sub numele de Octoechos, și supraviețuiesc într-un text cunoscut sub numele de Jerusalem Georgian Chantbook. În timp ce câteva dintre aceste imnuri conțin afirmații negative despre evrei, în ansamblu, ele poziționează în mod constant întreaga omenire ca fiind responsabilă pentru moartea lui Hristos, tocmai pentru că moartea și învierea lui Hristos salvează întreaga omenire de la moarte. Cu alte cuvinte, cele mai vechi dovezi ale liturghiei creștine ne instruiesc că, săptămână de săptămână, creștinii se consideră pe ei înșiși ca fiind cei mai responsabili pentru moartea lui Hristos. Este semnificativ atât din punct de vedere istoric, cât și teologic faptul că primii creștini din Ierusalim nu și-au atribuit vina pentru moartea lui Iisus în afara propriei comunități.
Dar tocmai asta a început să se întâmple odată cu alcătuirea Idiomelelor. Patru dintre cele douăsprezece îi numesc în mod explicit pe „iudei” (οἱ Ἰουδαῖοι) ca fiind singurul grup responsabil pentru răstignirea lui Iisus.[1] Un al cincilea vorbește indirect despre iudei prin juxtapunerea „călcătorilor de lege” (παράνομοι) la neamuri, care sunt alipite de cântăreții imnului, deoarece ei sunt cei care „îl slăvesc pe [Hristos] cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”. [2]
Răspunsuri istorice
Încă din antichitate, romanii au hărțuit comunitățile evreiești, dar nu le-au cerut niciodată evreilor să adopte practicile religioase romane. Abia după legalizarea creștinismului, în secolul al IV-lea, guvernul a încercat să-i forțeze pe evrei să adopte religia statului. Împăratul Iustinian (527-565) a fost responsabil pentru cea mai viguroasă legislație antievreiască. Pe lângă amenzile și confiscarea proprietăților, Iustinian le-a interzis evreilor să facă parte din consiliile orășenești și a interzis construirea de noi sinagogi. În Palestina, unde evreii aveau populații considerabile, Iustinian a desființat sinagogile existente și probabil și-a folosit armata pentru a forța convertirea.
Având în vedere circumstanțele, nu este surprinzător faptul că în timpul domniei lui Iustinian a avut loc cea mai mare izbucnire de violență anticreștină din partea evreilor palestinieni din perioada antică târzie. Cea mai dramatică dintre aceste revolte a avut loc în anii 550, când o mulțime de evrei și samariteni și-au unit forțele pentru a-i ataca pe creștinii din Cezareea, capitala provinciei romane. Pe lângă uciderea unui număr de creștini, inclusiv a guvernatorului, mulțimea a jefuit și a ars mai multe biserici.
Într-o teză de doctorat recentă, Christopher Sweeney a reușit să demonstreze că Idiomele au fost compuse în Palestina în timpul domniei lui Iustinian. Deși nu se știe cu certitudine cine este autorul Idiomelelor, știm că călugării faimoasei mănăstiri Mar Saba le-au adoptat în slujbele lor de Vinerea Mare în intervalul de timp dintre 553 și 560. La scurt timp după aceea, aceste imnuri au fost însușite de Biserica Anastasi din Ierusalim. Cu alte cuvinte, aceste imnuri au fost folosite pentru prima dată de creștinii calcedoneni exact în momentul istoric în care comunitățile evreiești și creștine din Palestina treceau prin niveluri de violență fără precedent. Nu este prea dificil să vedem trăsăturile antievreiești ale Idiomelelor ca pe un răspuns imnografic la realitatea de escaladare a conflictului dintre evrei și creștini.
Probleme teologice
În timp ce acest context istoric ne poate ajuta să explicăm originile retoricii antievreiești din Idiomele, el nu abordează implicațiile teologice ale acestei schimbări. Mai mult decât orice altceva, introducerea retoricii antievreiești în aceste cinci Idiomele deplasează accentul de la reflecția teologică asupra răstignirii ca eveniment ontologic care modifică relația dintre Dumnezeu și umanitate la a vedea răstignirea ca pe un eveniment istoric specific în care Hristos este ucis de un grup specific, străin, de oameni ai căror descendenți rămân vinovați pentru moartea sa. Această schimbare nu numai că diminuează principiul teologic central al morții și învierii lui Hristos – acela că permite restaurarea umanității -, dar înlătură din cântec considerația responsabilității personale. Culpabilitatea este mutată de la „eu” la „ei”.
Pentru a înțelege semnificația teologică a recalibrării responsabilității pentru violența pe care o suferă Hristos, putem face o comparație între acele Idiomele care îi izolează și cele care nu îi izolează pe evrei pentru a fi cenzurați. Cel de-al doilea idiomeleaafirmă că Hristos a fost „bătut în cuie pe cruce de oameni răi pentru păcatele noastre”. Al treilea idiomele notează că Hristos „a lăsat pe cei fărădelege să pună mâna” pe El. Imnurile care folosesc expresii precum „oameni răi” sau „călcători de lege” pentru a identifica vinovații de răstignirea lui Hristos (fără nicio altă indicație a identității lor) sunt atât mai exacte din punct de vedere istoric, cât și mai potrivite pentru o exegeză constructivă a răstignirii decât cele care transferă toată vina asupra unui corp extern, cum ar fi „iudeii”. Acest lucru se datorează faptului că un cântăreț se poate vedea pe sine în descrierile mai generice ale păcătoșilor. Așa cum afirmă vechile imnuri duminicale, Hristos a suferit în numele tuturor pentru că toți oamenii au păcătuit și au nevoie de actul mântuitor al morții și învierii lui Hristos.
Schimbând centrul de greutate al vinovăției pentru moartea lui Hristos de la un grup colectiv de cântăreți păcătoși la o comunitate externă care nu cântă (adică evreii), aceste cinciidiomele abandonează una dintre cele mai importante dimensiuni teologice ale teologiei creștine a Crucii – aceea că Hristos a murit pentru că „noi” aveam nevoie de el.
Pentru a fi clar, nu toate Idiomele fac această greșeală teologică. Și, din punct de vedere poetic, multe dintre Idiomele sunt frumoase. Ultimul – Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pâmăntul pe ape – este, după părerea mea, cel mai puternic imn al Săptămânii Mari.
Dar, nu este oare timpul să revizuim utilitatea imnurilor, precum cele cinci Idiomele antievreiești, care nu numai că s-au rupt de tradiția teologică a bisericii primare, dar care pot fi atât de ușor de demonstrat că sunt o reacție retorică, anistorică, la condiții temporare care nu mai există?
[1] Respectiv, imnurile al patrulea, al șaselea, al șaptelea și al optulea.
[2] Imnul al unsprezecelea.
George Demacopoulos este titularul Catedrei de Studii Creștine Ortodoxe a părintelui John Meyendorff și a Familiei Patterson și co-director al Centrului de Studii Creștine Ortodoxe de la Universitatea Fordham.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
