de Brandon Gallaher
«La întâlnirea cu el am simțit imediat o calitate de autenticitate,
de integritate, de completitudine; am simțit că aici era un om adevărat.
Era marcat de o seninătate, de o bucurie transparentă și luminoasă»
(Kallistos Ware, „Muntele Athos astăzi” [1976])
Un Μoment de Unitate pan-Ortodoxă
Într-o vreme în care lumea creștină ortodoxă este zdrobită de schisme – schisma privind Ucraina fiind doar cea mai ulceroasă – recenta moarte a Mitropolitului Kallistos (Ware) de Diokleia (1934-2022) este poate unul dintre puținele evenimente care a reușit să unească pentru scurt timp lumea ortodoxă într-o „tristețe luminoasă”. Slujbe de pomenire au fost ținute atât de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Fanar, cât și la patul său de moarte de către personalități proeminente ale Bisericii Ruse (Patriarhia Moscovei [PM]) care i-au fost elevi (Mitropolitul Ilarion [Alfeyev] de Budapesta și Ungaria [PM] și Episcopul Ireneu [Steenberg] de Londra [BROAG-PM]). Arhiepiscopul Nikitas de Thyateira și Marea Britanie, Exarhul sau Reprezentantul Patriarhului Ecumenic în Regatul Unit, a urmărit îndeaproape boala Mitropolitului Kallistos și l-a vizitat în mod repetat în ultimii săi ani de viață. Cu un mare discernământ pastoral, Arhiepiscopul Nikitas a cooperat în liniște, pe o perioadă îndelungată, cu reprezentanții locali ai parohiei ruse din Oxford și ai propriei parohii greco-ortodoxe din Oxford, în planificarea comemorării, a liturghiei, a slujbii de înmormântăre și a înmormântării la Oxford, cu intenția de a sublinia pan-ortodoxia mitropolitului.
Două slujbe de pomenire extrem de emoționante au fost oficiate în prezența trupului neînsuflețit Mitropolitului Kallistos la Biserica Ortodoxă Rusă Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni de către rectorul acesteia, părintele Stephen Platt, și alții, urmate de o priveghere care a ținut toată noaptea unde clerici din toate bisericile și credincioși au citit Evangheliile cu Mitropolitul aflat în stare de veghe. A doua zi, o liturghie de pomenire pentru Mitropolitul Kallistos întins în stare de veci a fost slujită de Mitropolitul Athenagoras al Belgiei (PE) la parohia comună de tradiție greacă și rusă, Biserica Ortodoxă a Sfintei Treimi și a Bunei Vestiri (PE), păstorită de Părinții Ian Graham și Serafim Vänttinen-Newton, cu clerul Patriarhiei Ecumenice concelebrând, monahiile Comunității Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Essex (fondată de Sfântul Sofronie [Saharov] de Essex [1896-1993]) cântând și la care a participat o mare mulțime de credincioși și clerici din toate jurisdicțiile (inclusiv din Patriarhia Moscovei), precum și reprezentanți ecumenici (de exemplu, Arhiepiscopul Rowan Williams). În cele din urmă, înmormântarea, cu sute de persoane venite din toate tradițiile creștine, a avut loc în marea biserică Oratoriu Catolic din Oxford Sf. Aloysie Gonzaga, condusă de Arhiepiscopul Nikitas, care a slujit împreună cu mai mulți episcopi ortodocși și clerici din toate jurisdicțiile, inclusiv un singur preot curajos al Patriarhiei Moscovei. „Ultim sărut” al credincioșilor către iubitul Mitropolit a durat aproape o jumătate de oră, întreaga biserică venind să-și ia rămas bun și să primească ultima sa binecuvântare. Chiar înainte ca sicriul Mitropolitului Kallistos să fie închis, Arhiepiscopul Nikitas, într-o ceremonie tradițională, dar cu o intuiție pastorală enormă, a dăruit diferitele simboluri ale funcției de episcop a Mitropolitului Kallistos clerului și monahilor din toate jurisdicțiile prezente, mitra revenind Mitropolitului Athenagoras (EP), bastonul episcopal Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul (PE), encolpiumul sau crucea pectorală a mitropolitului părintelului Stephen Platt (PM), iar Panaghia va fi trimisă mitropolitului Ilarion (Alfeyev) (PM). Ziua s-a încheiat cu înmormântarea Mitropolitului în „secțiunea ortodoxă” a cimitirului local Oxford Wolvercote (unde este înmormântat J. R. R. Tolkien) de către Mitropolitul Athenagoras, care a condus credincioșii din mai multe tradiții cântănd imnuri de Paști. Arhiepiscopul Nikitas a fost destul de explicit în invitarea tuturor clericilor ortodocși canonici să slujească la slujba de înmormântare, ca mărturie a unității Ortodoxiei, deși, din păcate, ierarhia Patriarhiei Moscovei a ordonat clerului său să nu concelebreze la nici o slujbă condusă de un ierarh al Patriarhiei Ecumenice. Priveghiul a fost organizat de membri de frunte ai parohiei ruse locale, care au fost îngrijitorii iubitori ai mitropolitului și acum executorii testamentari ai averii sale.
Aceste slujbe, care au fost un moment scurt, dar imperfect, de unitate pan-ortodoxă, au fost piatra de temelie a ultimilor ani din viața Mitropolitului Kallistos, care a implicat îngrijirea sa zilnică de o echipă de copii spirituali devotați, condusă de membri ai parohiei ruse locale, care lucrau în sinergie cu membrii parohiei grecești pe care a fondat-o, transcendând diviziunile jurisdicțiilor lor respective. Acesta a fost semnul lui „Kallistos de Oxford” că a reușit atât în viață, cât și în moarte să slujească atât ca punct de unitate (așa cum este în mod ideal chemarea episcopatului), cât și ceea ce el a văzut ca fiind scopul său: un profesor ortodox dedicat expunerii libere a adevărului lui Hristos pentru a-i unifica pe toți creștinii, astfel încât aceștia să poată crește până la plinătatea staturii lui Hristos.
Primul Învățător Universal al Ortodoxiei Erei Globale
Istoricii ortodoxiei moderne vor avea nevoie de mulți ani pentru a desluși semnificația Mitropolitului Kallistos. Cu toate acestea, nu pare absurd să spunem acum că el a fost primul învățător ortodox universal al erei globale, o figură asemănătoare, din punct de vedere al vocației și al simbolismului, cu cea a Sfinților Trei Ierarhi și a Sfinților Chiril și Metodie, dar pentru o nouă Biserică Ortodoxă conștientă de ea însăși ca un organism internațional panortodox. L-am întâlnit pentru prima dată la începutul anilor 2000, după ce am venit la Oxford pentru a-mi face doctoratul. La fel ca mulți alții înaintea mea, îi citisem cartea Calea Ortodoxă (1979), care a fost crucială în convertirea mea de la anglicanism la începutul anilor 1990. Într-adevăr, când l-am citit pentru prima dată, în zilele dinaintea internetului, am presupus că provenea dintr-un mediu tradițional ortodox și ani de zile l-am numit „Kallistos Wahreh”, deoarece nu puteam să cred că cineva atât de erudit în materie de ortodoxie ar putea fi englez din punct de vedere cultural și un fost anglican ca mine.
Mai târziu, mi-a subliniat de multe ori că în 1958, când, ca „Timothy” (a devenit „Kallistos” după ce a fost tonsurat ca călugăr în 1966), a fost primit în Ortodoxie în Vinerea Luminată, prin Crismație, de către Episcopul Iakovos (Virvos) de Apamaea, în Catedrala Sfânta Sofia din Londra, a simțit că „a venit acasă”. Nu părăsise Biserica Anglicană strămoșească, ci se întorsese la originile ei, căci, „îmbrățișând Ortodoxia… sunt convins, am devenit nu mai puțin englez, ci mai autentic englez”. El credea că în Ortodoxie a redescoperit „rădăcinile străvechi ale „englezismului” său” în mileniul neîntrerupt de comuniune între Est și Vest, până la care se putea urmări istoria Angliei. Această viziune a Ortodoxiei ca o realitate universală și transnațională și transetnică („Pan-Ortodoxie”) a fost caracteristică învățăturii Mitropolitului Kallistos de-a lungul întregii sale vieți. Este o înțelepciune pe care Biserica Ortodoxă trebuie să o ia în serios într-o vreme de confruntări între ortodoxii naționale, dacă Ortodoxia vrea să transceadă vreodată „orientalitatea” sa îngustă și să își împlinească evanghelic identitatea de sine ca „plinătate a credinței”.
La momentul în care am ajuns la Oxford, Mitropolitul Kallistos era deja retras din postul său universitar de lector Spalding de Studii Ortodoxe Orientale. L-am întâlnit la slujbele parohiei locale comune ruso-grecești, al cărei co-fondator era el, iar eu membru al comunității bisericești a Patriarhiei Moscovei. În cele din urmă, am început să ne întâlnim cam o dată pe lună pentru a-i citi scrierile mele sau pentru a lua cina, și am ajuns să ajut o „echipă” locală de „prieteni ai episcopului” din ambele parohii cu asistență ocazională de secretariat și îngrijire în timpul numeroaselor perioade de boală ale episcopului, inclusiv după mutarea mea la Exeter. Pe parcursul celor aproximativ douăzeci de ani de prietenie, el mi-a subliniat în mod repetat în conversație două lucruri fundamentale despre sine, pe care doresc să le dezvolt pe scurt.
Un Profesor de Teologie
Primul element de bază despre el însuși, pe care Mitropolitul l-a subliniat în mod repetat, a fost acela că și-a văzut vocația și contribuția principală în viață ca fiind aceea de profesor teologic al istoriei, doctrinei și spiritualității creștinismului ortodox înțeles ca o tradiție universală, cu caracter global. Când Mitropolitul Kallistos a venit la Ortodoxie, în anii 1950, Ortodoxia era încă o realitate necunoscută pentru majoritatea creștinilor din Occident, existând doar câteva cărți despre ea în limbile Europei occidentale și majoritatea textelor liturgice și scrierilor spirituale cheie ale acesteia fiind încă netraduse. Slujbele din majoritatea bisericilor erau fie în greacă, fie în slavona bisericească, iar convertiții occidentali la diferitele biserici dominate de emigranți erau puțini sau chiar deloc, ca să nu mai vorbim de clerici sau monahi. Într-adevăr, a fost descurajat de mai multe ori să devină ortodox și i s-a spus că ar trebui să rămână parte a Bisericii Angliei. Pe lângă această inaccesibilitate a Ortodoxiei în Occident, existau atunci puține sau chiar niciun centru de studiu al Ortodoxiei în afara țărilor tradițional ortodoxe, cu excepția câtorva seminarii, în mare parte etnice, din Franța și America de Nord. La nivel local, parohiile ortodoxe individuale aveau adesea o concepție redusă despre ele însele ca o comuniune universală. O mare parte din lumea ortodoxă se afla atunci încă sub tirania diferitelor forme de comunism ateu, iar Ortodoxia era bântuită de fantomele Imperiului Otoman și ale Imperiului Rus, pe atunci destul de recent dizolvate.
La scurt timp după ce s-a convertit, Mitropolitul Kallistos s-a interesat de toate formele creștinismului ortodox răsăritean, pe care l-a numit întotdeauna simplu „Ortodoxie” sau „creștinism ortodox”, și nu doar de tradiția ortodoxă greacă a bisericii sale sau chiar de ortodoxia rusă, pe care a întâlnit-o pentru prima dată în adolescență și a cărei spiritualitate și sfinți i-au rămas aproape de inimă până la moarte. El vedea toate formele Ortodoxiei răsăritene ca pe niște instanțe ale unei tradiții creștine universale care – fie că erau românești, rusești sau sârbești – aveau propria istorie, doctrină și spiritualitate, distincte de creștinismul occidental, dar care totuși transcendeau „orientalitatea” și nu erau „ceva exotic și oriental, ci pur și simplu creștinism”. Cu toate acestea, Mitropolitul Kallistos a adoptat foarte mult o perspectivă eclesială – Ortodoxia Răsăriteană este pentru el creștinismul ortodox propriu-zis. A fost doar un accident al istoriei faptul că a fost limitată la anumite zone geografice, iar el a considerat-o (așa cum de altfel este și pretenția ortodoxă) „ca fiind nimic mai puțin decât Biserica lui Hristos pe pământ”.
Cărțile sale Biserica Ortodoxă (ed. 1, 1963; ed. 3, 2015) și Calea Ortodoxă (1979) sunt cărți despre ceea ce cercetătorii numesc acum Ortodoxia calcedoniană, deși a avut, de asemenea, relații călduroase cu diferitele forme de Ortodoxie Orientală, pe care spera să le reunească cu frații lor ortodocși răsăriteni, și a manifestat un viu interes academic față de acestea. În prezent, noi luăm de la sine înțeles acest sens universal al Ortodoxiei ca tradiție, dar Mitropolitul Kallistos a contribuit la punerea sa în prim-plan în conștiința occidentală și a făcut-o mult mai centrală pentru sensul global emergent al Ortodoxiei mondiale.
Dacă ne uităm la lucrările predecesorului său ca lector Spalding, istoricul și ecumenistul rus Nicolas Zernov (1898-1980), majoritatea lucrărilor sale se referă la creștinismul rus. Principalul text al lui Zernov despre doctrina și istoria ortodoxă (Eastern Christendom: a Study of the Origin and Development of the Eastern Orthodox Church [Creștinismul de Răsărit: Un Studiu despre Originea și Dezvoltarea Bisericii Ortodoxe de Răsărit] [1961]) se concentrează asupra Ortodoxiei răsăritene ca o tradiție a „bisericilor răsăritene” sau a „Orientului creștin”, mai degrabă decât ca o realitate universală care emite pretenții asupra creștinismului occidental ca „simplu creștinism” numit „Biserica Ortodoxă”.
Într-un fel, Mitropolitul Kallistos a contribuit la crearea domeniului academic oficial al studiilor creștin-ortodoxe. El a creat acest nou domeniu academic prin munca sa ecumenică extinsă în dialogurile ortodox-anglican, ortodox-catolic și ortodox-evanghelic. El a construit pe bazele puse de figuri anterioare – Sergii Bulgakov, Georges Florovsky, Nicolas Zernov, Alexander Schmemann și John Meyendorff – pentru a crea un sentiment al creștinismului ortodox ca o tradiție universală globală care ar putea fi studiată cu același tip de abordare multidisciplinară ca și în cazul studiilor catolice. În acest serviciu, a scris nu numai ghidurile sale de bază ale Ortodoxiei, ci a tradus (împreună cu Maica Maria de la Mănăstirea Vălului din Bussey-en-Othe, Franța) două dintre cele mai importante texte liturgice ale Ortodoxiei, Mineiul festiv (1977) și Triodul din Postul Mare (1978). Împreună cu Gerald Palmer și Philip Sherrard, a tradus, de asemenea, cele cinci volume ale Filocaliei (1979-) (cel de-al cincilea volum este acum în curs de tipărire și a fost ultimul proiect al Mitropolitului Kallistos). Volumele Filocaliei, după cum am aflat de la episcop, au fost în mare măsură o întreprindere de cooperare, diferiți traducători preluând diferite texte pentru o primă traducere aproximativă, apoi transmițându-le înapoi la co-traducătorii lor pentru revizuire și discuții. Cred că pentru al cincilea și ultimul volum a fost nevoie de Mit. Kallistos atât de mult timp pentru a finaliza – mi-l amintesc lucrând la mai multe revizuiri ale textului cu un deceniu în urmă, la masa din bucătărie, care era biroul său – pentru că a asociat procesul de traducere cu prietenia sa strânsă cu atât de mulți oameni diferiți, mai ales cu Philip Sherrard, iar lucrul asupra textului i-a amintit de marea durere a absenței lor și, în cele din urmă, de propria sa moarte. La acestea se adaugă numeroasele sale studii de teologie patristică și spiritualitate, majoritatea publicate în numeroase reviste și cărți, precum și participarea sa la alte proiecte de traducere a vieților sfinților preferați, cum ar fi cel al Sfântului Serafim de Sarov (Cronici ale Mănăstirii Serafim-Diveyevo [2018]), ale cărui icoane îl înconjurau mereu.
Când l-am întrebat odată de ce nu a produs mai multe monografii (a scris doar una: Eustratios Argenti: A Study of the Greek Church under Turkish Rule [Eustratios Argenti: Un Studiu Bisericii Elene sub Occupația Turcă] [1964, 2013]), mi-a răspuns, cu sclipirea caracteristică a ochilor săi, că asta se datora faptului pentru că își petrecea tot timpul întâlnindu-se cu oameni ca mine. A continuat să explice că o mare parte din viața sa a fost dedicată traducerii și predării, în care a inclus și îndrumarea spirituală. Astfel, a fi spovedit de el putea fi o experiență de învățare care îți schimba viața, iar a fi învățat de el ridica adesea probleme spirituale cu care te luptai. Nu este un accident faptul că mulți dintre „elevii” săi din trecut (așa cum îi numea invariabil) erau, de asemenea, copiii săi spirituali, pe care adesea îi căsătorea, precum și, uneori, le boteza copiii. De-a lungul anilor, îmi amintesc că am discutat cu el despre probleme teologice adesea destul de abstracte cu care mă luptam, cum ar fi o/Ortodoxia sofiologiei, monarhia și ascunderea Tatălui, dacă distincția esență/energii subminează finalitatea revelației în Hristos, primatul și sinodalitatea și rolul Patriarhiei Ecumenice ca „primul între egali”, precum și problema relațiilor angajate între persoane de același sex și tradiția ortodoxă. Niciodată nu a respins întrebările mele ca fiind simple distrageri intelectuale și a discutat cu răbdare totul cu mine, dar întotdeauna a reușit să readucă subiectul în discuție la viața mea, la cine eram, la cine puteam să fiu în lucrarea mântuirii mele cu frică și cutremur, la concret – singurul lucru necesar – la experiența noastră cu Dumnezeu în rugăciune, în a sta și a privi cu iubire la Dumnezeu și la Dumnezeu stând și privind la noi.
Principala formă de predare a Mitropolitului a fost reprezentată de anii îndelungați de predare la Universitatea din Oxford (1966-2001) și la Institutul de Studii Creștine Ortodoxe (ISCO) din Cambridge (1999-2019), care a inclus supervizarea studenților cercetători (masteranzi și doctoranzi), prelegeri și, mai presus de toate, îndrumarea studenților. La Colegiul Pembroke, pregătea în fiecare an între trei și șase „teologi” de licență în cadrul tutoriilor pentru a-și scrie examenele din primul an (Prelims) și examenele finale din al treilea an (Finals) la tot felul de subiecte, nu doar patristică, spiritualitate creștină și istorie bisericească, ci și teologie modernă, Noul Testament și limbi vechi. De asemenea, a ținut mai multe cursuri trimestriale de prelegeri în domeniile sale de expertiză academică specială (de exemplu, dezvoltarea monahismului) la școlile de examinare de pe Oxford High Street. Practica pedagogică a îndrumătorului de licență nu l-a părăsit niciodată: când mă întâlneam mai târziu cu el pentru a discuta despre o anumită scriere, mă punea să îi citesc întregul text cu voce tare și, periodic, mă întrerupea și făcea comentarii sau mă interoga, ca și cum ar fi fost un eseu de licență scris în vederea pregătirii unei lucrări de examen cu întrebări prestabilite. Studenții săi oficiali se numără acum cu miile, iar printre ei se numără mulți dintre cei mai cunoscuți teologi și lideri bisericești ortodocși, printre care Mitropolitul Ilarion (Alfeyev) al Ungariei (PM), Părintele John Behr, Prof. Peter Bouteneff, Părintele John Chryssavgis, Arhiepiscopul Alexander (Golitzin) de Dallas (Biserica Ortodoxă din America), Dr. Tamara Grdzelidze, Sr. Nonna Verna (Harrison) (1953-2022), P. Stephen Platt, Prof. Marcus Plested, P. Nikolai (Sakharov), Episcopul Ireneu (Steenberg) de Londra (BROAG-PM), Dr. Elizabeth Theokritoff, Arhiepiscopul Makarios (Tillyrides) de Kenya (Patriarhia Alexandriei), Mitropolitul Panteleimon (Kalpakidis) de Veria (Biserica Greciei) și Mitropolitul Savas (Zembillas) de Pittsburgh (PE). De asemenea, a predat generații de cercetători non-ortodocși, dintre care unii au devenit experți renumiți în Ortodoxie, cum ar fi Părintele Aidan Nichols, OP.
Cu toate acestea, Mitropolitul Kallistos este poate cel mai bine cunoscut pentru prelegerile sale publice și cele susținute de invitați, precum și pentru numeroasele retrageri și vizite în biserici și mănăstiri din întreaga lume. El a ținut prelegeri în mod obișnuit nu numai în fața auditorilor ortodocși, dar a predat, de asemenea, pe scară largă în fața unor audiențe academice catolice, protestante și laice. Mitropolitului îi plăcea să călătorească, iar ultimele sale zile și le-a petrecut citind jurnale de călătorie, în special relatări din secolul al XIX-lea ale călătorilor în ceea ce astăzi sunt Turcia și Grecia și în Imperiul Rus. Deși nu era genul care să folosească un computer fără secretar (îmi amintesc cum dirija căutările pe internet la distanță de un braț: „Faceți clic, vă rog!”), el există acum veșnic online în sute de videoclipuri de pe YouTube cu prelegeri și conferințe din călătoriile sale în întreaga lume. Este profund ironic faptul că cineva care uneori era suspicios față de tehnologie și care nu deținea un televizor a devenit un veșnic cap de afiș pe internet. În acest fel, el a devenit un fel de punct focal educațional universal unic pentru a învăța orice despre Ortodoxie. Traducerile operei sale în multe limbi au multiplicat influența sa în biserici mult dincolo de Occident.
Libertate Intelectuală
Al doilea lucru care l-a caracterizat pe episcop în propria sa estimare a fost valoarea sa ridicată a libertății intelectuale, care uneori a provocat tensiuni cu propria sa biserică. Cu puțin timp înainte de propria mea hirotonire în diacon, am vizitat un prieten al Mitropolitului Kallistos la Muntele Athos, care m-a instruit să urmez exemplul Mitropolitului Kallistos de a fi întotdeauna credincios conștiinței mele și de a nu fi un „partizan” ortodox, urmând fără să mă gândesc poziția oficială a bisericii locale a cuiva. În conversațiile mele cu Mitropolitul Kallistos, el a subliniat că întotdeauna s-a străduit să fie un „om adevărat”, fidel integrității sale intelectuale și, astfel, plin de seninătate și bucurie, deoarece știa că este sincer cu el însuși. A făcut multe pentru a-și menține libertatea academică, inclusiv pentru a nu lua niciun salariu de la biserică. Acest lucru a fost atât pentru a nu fi o povară financiară inutilă pentru comunitatea sa parohială (în plus, primea deja un salariu de la universitate), dar și pentru a-și menține libertatea în fața superiorilor săi ecleziastici de a susține pozițiile teologice pe care le simțea adevărate, chiar dacă acestea intrau în conflict cu poziția oficială a bisericii sale locale. Mai mult, atunci când a existat un conflict în ceea ce privește angajamentele dintre biserică și academie, el a avut libertatea de a alege să își asume sau nu datoria eclezială. Trebuie să recunoaștem – și el era conștient de această tensiune și s-a luptat cu ea toată viața sa – că înalta sa considerație pentru libertatea intelectuală și vocația sa academică au fost adesea în contradicție cu faptul că era călugăr (al Mănăstirii Sfântului Ioan Teologul din Patmos), rector al Comunității Ortodoxe Grecești a Sfintei Treimi din Oxford și episcop auxiliar al Arhiepiscopiei de Thyateira a Patriarhiei Ecumenice (din 1982). Toate aceste roluri emiteau o comandă decisivă asupra vieții, atenției și timpului său și puteau intra în conflict cu ceea ce el considera a fi chemarea și identitatea sa de bază ca profesor și erudit. Acest lucru ar putea explica numeroasele sale scrieri pe teme de ascultare, libertate, rolul părintelui duhovnic și primatul episcopal, în care cred că a încercat să înțeleagă numeroasele sale obligații și identități.
În ceea ce privește subiectul libertății intelectuale, el l-a identificat și a făcut referire la Sfântul John Henry Newman (1801-1890), care a scris că conștiința este „vocea lui Dumnezeu” implantată „în natura și în inima omului”, ca „mesager al Celui care, atât în natură, cât și în har, ne vorbește în spatele unui văl… Vicarul originar al lui Hristos”. Era legea interioară a conduitei noastre, astfel că a merge împotriva conștiinței noastre ar însemna să ne pierdem sufletul. Aici Newman, și Mitropolitul Kallistos l-a urmat, nu vorbea doar despre judecăți morale, ci și atunci când un om liber se luptă să determine adevărul și acționează în conformitate cu ceea ce crede sincer că este acesta. Acest lucru nu trebuie în nici un caz să ducă neapărat la subiectivism, pentru că „conștiința are drepturi pentru că are îndatoriri”, iar acest lucru însemna înainte de toate să se orienteze spre adevărurile revelate în Scriptură și apoi învățate corect de Biserică, care pentru mitropolitul Kallistos erau exprimate în scrierile Părinților. Pentru mitropolitul Kallistos, ca și pentru Newman, conștiința liberă era întemeiată pe faptul că „așa cum Dumnezeu este liber, tot așa și omul este liber”; ființa umană, făcută după chipul lui Dumnezeu, era un mare mister, deopotrivă irepetabil și incoercibil. Insistența sa asupra libertății intelectuale pentru un erudit ortodox, întemeiată pe misterul ființei umane făcute după chipul lui Dumnezeu, Dumnezeu vorbind bărbaților și femeilor din adâncul conștiinței lor, poate fi văzută în revenirea sa, din nou și din nou, la misterul persoanei umane și la libertatea ființei umane în fața lui Dumnezeu. Într-adevăr, el a afirmat că în secolul XXI antropologia teologică va fi cel mai important subiect cu care se va confrunta Ortodoxia.
Tensiuni Intelectuale
Cu toate acestea, insistența Mitropolitului Kallistos asupra căutării deschise și libere a adevărului teologic și a rămânerii credincioase conștiinței sale, a fost uneori în contradicție cu ceea ce majoritatea ortodocșilor considerau a fi învățătura stabilită. În mod faimos, în anul 2000, el a susținut că nu era convins de argumentele în favoarea hirotonirii femeilor în preoție și că argumentele contra pe care le acceptase anterior păreau acum mai puțin concludente; el a pledat că „noi, ortodocșii, ar trebui să considerăm chestiunea ca fiind o chestiune în esență deschisă”. De asemenea, el a remarcat că nu exista nicio declarație pan-ortodoxă pe această temă care să aibă autoritate ecumenică definitivă și a considerat că declarațiile în favoarea hirotonirii femeilor erau „profetice„. În aceeași ordine de idei, el a fost un susținător puternic al reînvierii vechiului Ordin al diaconițelor, dar cu funcții noi și diferite, printre care și aceea de a ajuta la învățătura bisericească.
Și mai controversat, în 2018, într-un număr al revistei The Wheel, a cerut compasiune pastorală față de persoanele homosexuale, în timp ce recunoștea și dezvolta învățătura ortodoxă tradițională potrivit căreia relațiile sexuale trebuie să se desfășoare în cadrul căsătoriei dintre un bărbat și o femeie. Dar ceea ce a dus cu adevărat la controverse, unii declarându-l „eretic”, a fost faptul că a subliniat faptul că o greutate morală mai mare este pusă pe persoanele homosexuale. Aceștia erau obligați să nu-și exprime orientarea sexuală și trebuiau să rămână celibatari, dar cu toate acestea nu-și puteau exprima niciodată această sexualitate în cadrul căsătoriei, în timp ce persoanele heterosexuale care se luptau cu dorința sexuală aveau opțiunea de a se căsători. Mai mult, el a subliniat că, în confesiune, persoanele atrase de același sex care își exprimau dragostea în mod genital erau tratate mai aspru decât o persoană homosexuală care acționa într-un cerc vicios de promiscuitate, pocăință în confesiune și apoi promiscuitate și confesiune din nou. El a recunoscut că „tradiția ortodoxă învață în mod clar că actele sexuale între persoane de același sex nu sunt permise”, dar a dorit în același timp să recunoască valoarea spirituală autentică în „prieteniile profunde… chiar pasionale” care există între persoanele de același sex. Mi-a spus în privat (fără a divulga detalii particulare sub sigiliul confesionalului) că, în călăuzirea membrilor unor cupluri de același sex de-a lungul multor ani, nu i-ar excomunica în mod automat dacă relația lor ar fi fost sexuală, ci i-ar fi cerut persoanei în cauză să se gândească dacă exprimarea sexuală era sau nu esențială pentru relația lor și ar fi mers pe drumul lung și greu cu ei în timp ce se luptau cu învățătura ortodoxă tradițională. În unele cazuri, după mulți ani, mi-a spus că a observat că relațiile sexuale în anumite relații angajate între persoane de același sex încetau, iar legătura spirituală rămânea. Ortodocșii, susținea el, trebuie să se asculte unii pe alții în legătură cu astfel de întrebări dificile, cu curaj creativ și cu dorința de a experimenta și de a „încerca” idei noi cu respect reciproc și compasiune plină de dragoste, recunoscând că nu există o cale creștină unică pe care Dumnezeu ne cheamă să o urmăm. El a stat alături de această mărturie și a participat, ascultând și contribuind cu înțelepciune, cu moderație și cu discernământ, apărând învățătura morală ortodoxă tradițională într-o manieră plină de compasiune, la Conferința Bridging Voices de la Oxford Fordham-Exeter din 2019, cu tema „Identitatea ortodoxă răsăriteană contemporană și provocările pluralismului și diversității sexuale într-o epocă seculară„, pe care am ajutat-o să o co-organizez.
În cele din urmă, insistența asupra teologului ca fiind liber în conștiința sa de a căuta adevărul a dus la tensiuni repetate, adesea dureroase și publice cu propria sa jurisdicție a Patriarhiei Ecumenice. Acest lucru a fost deosebit de notabil în timpul perioadei premergătoare și în urma Conciliului pan-ortodox din Creta din 2016. Mitropolitul Kallistos a sprijinit inițial poziția Patriarhiei Moscovei, îndemnând la amânarea Consiliului panortodox pentru un moment mai bun. El a argumentat că acesta nu ar fi pan-ortodox fără participarea unor biserici precum Patriarhia Moscovei și Patriarhia Antiohiei. În cele din urmă, a participat la acel Consiliu, deși cu o reticență considerabilă. A cedat la apelurile a numeroase persoane, printre care mă număr și eu, de a veni și de a contribui la realizarea acestui eveniment în cel mai bun mod care poate. Odată ajuns la Consiliu, din păcate, a rămas în mare parte tăcut pe parcursul numeroaselor sesiuni, chiar și atunci când figuri proeminente din episcopat (așa cum am fost martor) l-au îndemnat în privat să fie mai activ în sesiunile Consiliului. Mi-a spus că a asistat la multe dintre sesiunile Consiliului și că s-a simțit dezamăgit. El a spus că textele conciliare finale erau pur și simplu expresii destul de banale a ceea ce era necontroversat, chiar flagrant de evident în Ortodoxie, deoarece toate „întrebările cu adevărat arzătoare” fuseseră eliminate de pe ordinea de zi cu ani înainte (de exemplu, autocefalia eclezială și modul de a o decide). Cu toate acestea, el nu a făcut mare lucru pentru a împinge Conciliul în niciuna dintre direcțiile pe care el credea că ar trebui să le ia și nu a luat în considerare în mod serios faptul că unele dintre motivele pentru care problemele controversate fuseseră eliminate era atitudinea distructivă și de opoziție a Patriarhiei Moscovei și a bisericilor sale satelit, care erau dedicate detronării Patriarhului Ecumenic ca „primus inter pares”. Avea idealuri înalte pentru Conciliu, iar organismul pe care l-a văzut nu s-a ridicat la înălțimea lor, putând astfel, fără îndoială, să facă din perfect dușmanul binelui, Conciliul din mintea sa reducând la tăcere Conciliul care ar fi putut apărea dacă ar fi participat într-un mod decisiv.
În 2018 și ulterior, el a criticat Patriarhia Ecumenică pentru că a format o nouă Biserică Ortodoxă a Ucrainei din episcopi „schismatici” și a spus că Ucraina a fost parte a Bisericii Ruse timp de 330 de ani și că acest lucru nu poate fi anulat. Drepturile canonice ale Moscovei în Ucraina sunt un „fapt istoric” și nici măcar Dumnezeu, a spus el, citându-l pe Aristotel, nu poate schimba istoria. Dacă ar trebui găsită o soluție la problemele bisericești din Ucraina, atunci aceasta ar trebui să se facă prin discuții pan-ortodoxe, chiar printr-un nou Sfânt și Mare Sinod. Cu toate acestea, este cu totul neclar de ce nu a făcut mai mult la Creta pentru a ridica problema Bisericii Ortodoxe divizate din Ucraina atunci când a avut ocazia, fie în particular (deoarece atunci se discuta pe larg în particular între părinții Consiliului), fie în cadrul unei sesiuni a Consiliului. Cu toate acestea, el a fost la fel de clar, deși a primit mai puțină atenție în mass-media ortodoxă, că ruperea comuniunii de către Moscova cu Constantinopolul era îngrijorătoare, deoarece a transformat Euharistia în armă, și a fost îngrozit în particular de înființarea de către Moscova a unui exarhat în Africa ca „pedeapsă” a Bisericii din Alexandria pentru sprijinul acordat noii Biserici Ortodoxe din Ucraina.
Trebuie remarcat că nu l-am auzit niciodată pe Mitropolitul Kallistos respingând primatul ortodox universal al Patriarhului Ecumenic, așa cum face acum în mod obișnuit Patriarhia Moscovei, care pretinde în mod fals că Constantinopolul învață o nouă erezie a unui papalitate răsăriteană „fără egal”, care stă deasupra altor biserici ortodoxe. Într-adevăr, Mitropolitul Kallistos a elaborat primatul Constantinopolului prin lucrarea sa privind Documentul ortodox-catolic de la Ravenna (2007), pe care Biserica Rusă l-a respins (și cu care Mitropolitul Kallistos nu a fost de acord în această privință), și prin numeroase scrieri academice. Acolo unde a fost în dezacord cu propria sa biserică a fost în ceea ce privește convingerea anumitor argumente canonice moderne folosite pentru a fundamenta rolul unic al Patriarhului Ecumenic și jurisdicția și privilegiile sale (de exemplu, interpretarea Canonului 28 de la Calcedona).
Ca un observator atent al declarațiilor sale de-a lungul multor ani, cred că episcopul a fost mult mai vocal în criticile sale la adresa propriei Patriarhii Ecumenice decât la acțiunile Patriarhiei Moscovei. Poate că această discrepanță a criticilor aduse celor două biserici s-a datorat faptului că s-a simțit liber să critice Patriarhia Ecumenică în calitate de membru al acestei comuniuni. Declarațiile sale publice cu privire la Patriarhia Moscovei, în special la dependența sa servilă față de statul rus și la etnofilismul său din ce în ce mai accentuat, au fost foarte blânde, deși mă cunoștea și mă auzise citindu-i eseuri despre Russkii mir (învățătura lumii rusești) cel puțin din 2011. Într-adevăr, în declarațiile sale publice, îi era greu să vadă vreo paralelă între sprijinul acordat de Biserica Rusă lui Putin și sprijinul acordat anterior de aceasta regimului sovietic, în mare parte pentru că unul era nominal un regim creștin, iar celălalt ateu; el era un admirator al monarhiei creștine luminate și al statelor și imperiilor creștine. Cu toate acestea, în privat, el mi-a exprimat în numeroase rânduri, înainte de a mă muta la Exeter în 2015, neliniștea față de corupția financiară și morală a Patriarhiei Moscovei și față de naționalismul multor episcopi ruși, chiar și a celor care îi erau „apropiați” în mod public.
Până la momentul invaziei rusești în Ucraina, în februarie 2022, era foarte bolnav și, după cum am aflat din conversații foarte scurte, credea că declarațiile Patriarhului Kiril au fost fie raportate greșit, fie neînțelese, fie pur și simplu erau anormale și nu reflectau Biserica Rusă în sens larg. Și iată că nu era departe de mulți din Biserica Rusă din diaspora cu raționamente atât de profunde. Punctul său orb în această privință – și cred că a crescut doar în ultimul său deceniu – provenea parțial dintr-o întâlnire profundă cu spiritualitatea rusă încă din tinerețe, când a ajuns să cunoască pe unii dintre cei mai mari teologi și sfinți ai acesteia; relațiile sale durabile cu studenții ruși și cu membrii Bisericii Ruse; grija iubitoare și constantă a comunității sale ortodoxe ruse locale în ultimul deceniu al vieții sale (și prin care s-a împărtășit și s-a spovedit până la ultima sa suflare); și recunoștința sa pentru învierea Bisericii Ruse de după 1991, după ororile stalinismului. Mi se pare, de asemenea, că a simțit că Biserica Rusă i-a recunoscut în mod neîndoielnic contribuția la Ortodoxie, spre deosebire de propria sa jurisdicție, care simțea că îl dezaprobă („Simt că sunt prea apropiat de ruși”, mi-a spus în repetate rânduri de-a lungul anilor), în ciuda onoarei de a fi ridicat la rangul de „mitropolit” în 2007, nu i-a folosit niciodată cum se cuvine darurile sale teologice, ca, de exemplu, în pregătirile pentru Creta, și nu l-ar fi acceptat niciodată cu adevărat pe deplin pentru că nu era grec.
Moștenirea și Vocația Pan-Ortodoxiei
Oricare ar fi cazul, cei care sunt acum administratorii moștenirii sale trebuie să urmeze mărturia de o viață a Mitropolitului Kallistos despre pan-ortodoxie și propriile lor cuvinte care elogiază unitatea ortodoxă, fără a ridica pe Pavel deasupra lui Apolo, apartenența la Patriarhia Moscovei deasupra apartenenței la Patriarhia Ecumenică (și vice versa!), ci că ceea ce este crucial este apartenența noastră la nicio altă temelie decât Iisus Hristos (1 Corinteni 3:4-11). Orice nouă fundație sau întreprindere dedicată moștenirii mitropolitului și tuturor celor care îi calcă pe urme trebuie să fie în mod intenționat pan-ortodoxă, incluzând reprezentanți din toate bisericile și evitând tentațiile parohialismului, deoarece mesajul Ortodoxiei are un caracter universal. După cum spunea Sergii Bulgakov, trebuie să alergăm pe „autostrada largă a unei Ortodoxii ecumenice eliberate de orice provincialism”.
MIt. Kallistos a fost o figură educațională pan-ortodoxă cu totul unică, care a contribuit la formarea sentimentului Ortodoxiei moderne de a fi o biserică globală universală. El a fost crucial în articularea tradiției sale cu Occidentul modern prin învățătura sa ortodoxă accesibilă, dar totuși profundă și credincioasă. Mai presus de toate, ne-a educat în privința Ortodoxiei prin neînfricarea și îndrăzneala sa spirituală în încercarea de a articula răspunsuri ortodoxe la noile întrebări ale modernității seculare occidentale, care erau fidele Evangheliei și fidele înțelegerii Părinților despre această Evanghelie. Aceste încercări de a răspunde la întrebările epocii – deși nu întotdeauna reușite și marcate uneori de puncte oarbe în care a fost reticent în a fi critic – ar trebui să fie un model pentru Ortodoxie, care se confruntă cu provocarea de a făuri o modernitate alternativă tradițională, creativă și plină de compasiune, care să fie în armonie cu istoria, doctrina și spiritualitatea creștinismului ortodox.
Brandon Gallaher este profesor asociat de studii creștine ortodoxe la Universitatea din Exeter și diacon al Arhiepiscopiei de Thyateira și Marea Britanie, Patriarhia Ecumenică.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
