de George Demacopoulos
În 1095, Papa Urban al II-lea a spus unei mari adunări de cavaleri din sudul Franței că era responsabilitatea lor să răzbune cucerirea islamică a Țării Sfinte (nu a menționat că această cucerire avusese loc cu aproape 500 de ani mai devreme). Predica lui Urban a dus la Prima Cruciadă și a schimbat pentru totdeauna dinamica dintre Europa de Vest, creștinismul oriental și lumea islamică.
Din perspectiva teologică creștină, Urban a introdus un mod cu totul nou – unii ar putea spune eretic – de a gândi relația dintre pietatea creștină și violență. Aproape de finalul predicii sale, Urban a declarat: „Porniți în această călătorie și veți obține iertarea păcatelor voastre și veți fi siguri de gloria incoruptibilă a împărăției cerurilor”.
Timp de aproape un mileniu, creștinii ortodocși au condamnat pervertirea învățăturii creștine de către Urban, la fel cum au condamnat și evenimentele istorice care au decurs din aceasta (în special cea de-a patra cruciadă, care a distrus Bizanțul creștin). Având în vedere acest context,cel mai recent efort al Patriarhului Kiril de a câștiga relevanță în Rusia lui Putin este de-a dreptul remarcabil-Kiril a declarat recent într-o predică că soldații ruși care mor în Ucraina vor dobândi iertarea păcatelor.
Singura diferență între declarația lui Kiril și cea a lui Urban este că Kiril le ordonă soldaților ruși să pornească războiul împotriva creștinilor ortodocși. Este o ironie tristă că, Kiril crede că creștinii ucraineni aparțin propriei sale super-jurisdicții.
Cu siguranță, capitularea de către Kiril a responsabilităților sale pastorale a fost pe deplin afișată încă de la începutul războiului. Așadar, am putea vedea acest lucru ca fiind nimic mai mult decât un ultim pas jenant în abisul pro-Putin.
Dar nu înțelegerea tulburătoare a lui Kiril a procesului de mântuire mi se pare atât de alarmantă, ci faptul că liderii lumii creștine ortodoxe au eșuat în mare parte să răspundă.
Când, ne-am putea întreba, vor declara în mod colectiv liderii autocefali ai lumii creștine ortodoxe că aprobarea totală a lui Kiril pentru invazia Ucrainei este dincolo de orice limite? În afară de veșnicul și neclintitul Patriarh Ecumenic, de curajoșii episcopi din Ucraina și de alți câțiva, răspunsul a fost insuficient.
Ce ar mai trebui să spună sau să facă Kiril pentru ca Biserica Serbiei sau Biserica Antiohiei să îl reproseze? Având în vedere tăcerea lor de până acum, există ceva ce ar putea face el care i-ar determina să îl critice public?
Aici, în Statele Unite, care sunt șansele ca Adunarea Episcopilor să spună în mod colectiv că este suficient și să emită o condamnare a declarațiilor lui Kiril? Care sunt șansele ca Consiliul de administrație al Seminarului Sfântul Vladimir să renunțe public la planul lor de a crea o catedră în onoarea lui Kiril?
Cu siguranță, Putin nu este primul politician care încearcă să manipuleze biserica în scopuri proprii. Istoria bizantină este plină de episoade similare. La mijlocul secolului al X-lea, împăratul Nikephoros al II-lea Phocas i-a cerut patriarhului de Constantinopol să declare martiriul pentru toți soldații bizantini care au murit luptând împotriva musulmanilor. Patriarhul Polyefktos și sinodul său au refuzat să facă acest lucru pentru că, spuneau ei, ar fi încălcat aproape șase sute de ani de tradiție canonică (care se întindea până la Sfântul Vasile cel Mare) care trata uciderea în război ca pe un eveniment dăunător din punct de vedere spiritual, care necesita pocăință. „Cum putem să-i declarăm martiri”, a întrebat sinodul, „pe cei despre care Sfântul Vasile susține că au mâinile pătate de sânge?”.
Este clar că Kyril nu are tăria de caracter a patriarhului Polyefktos. Adevărata întrebare este dacă episcopii lumii creștine ortodoxe vor avea curajul acelui sinod din secolul al zecelea și vor respinge cruciada lui Kiril.
George Demacopoulos este titularul Catedrei de Studii Creștine Ortodoxe a Părintelui John Meyendorff și a Familiei Patterson și co-director al Centrului de Studii Creștine Ortodoxe de la Universitatea Fordham.
Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.
