Christopher Howell

În două postări anterioare, am acoperit opiniile științifice și politice ale omului de știință Theodosius Dobzhansky. Al treilea domeniu pe care aș dori să mă concentrez este religia, unde suntem pe un teren mai puțin stabil. Părerile lui Dobzhansky asupra religiei au fost idiosincratice și extrem de personale, iar măsura în care el a respectat doctrinele ortodoxe specifice este neclară. Deși era deschis cu privire la simpatia lui pentru religie și interesul pentru problemele filozofice, a păstrat multe pentru el, rugându-se într-o limbă pe care colegii săi nu o puteau înțelege.

Acest lucru a făcut ca convingerile lui să fie greu de analizat. În “The Grand Old Man of Evolution„ [Marele Bătrân al Evoluției], Ernst Mayr a remarcat că Dobzhansky credea într-un Dumnezeu personal, în timp ce Francisco Ayala (prezent lângă Dobzhansky când a murit) a susținut în memoriile sale că Dobzhansky nu credea. La rândul său, Dobzhansky a înmuiat uneori dogmele tradiționale, dar a scris, de asemenea, în Ultimate Concern [Îngrijorarea Finală]că „nu era de folos” să se roage unui „Dumnezeu deist ceasornicar”. Dobzhansky totuși se ruga des. Deci, cum se clarifică toate astea?

Credința este doar o parte a vieții religioase. În timp ce convingerile lui Dobzhansky erau uneori inscrutabile, practica sa era mai limpede. Într-un eseu excelent despre Dobzhansky inclus în Eminent Lives in Twentieth Century Science and Religion, [Vieți Eminente în Știința și Religia Secolului al XX-lea], Jitse M. Van der Meer relatează modul în care Dobzhansky a fost influențat de Solovyov, dar include și o scufundare profundă în jurnalele și notele sale pentru a arăta că religia a fost o preocupare pe tot parcursul vieții lui, și nu doar în perioada când se apropia de moarte (cum se credea uneori). Dobzhansky a mers la spovedanie, deși nu părea să considere păcatul la fel de semnificativ pe cât s-ar fi așteptat colegii săi (influențați fiind, chiar dacă o respingeau, de o emfază mai protestantă pe depravare). În consecință, el nu credea că păcatul face imposibil pentru om să facă bine, menținându-și apărarea libertății și libertății umane în fața determinismului (fie științific, fie teologic).

de Massimo Faggioli

Călătoria papală în Cipru și Grecia (2-6 decembrie 2021) a arătat atenția lui Francisc asupra regiunii Mediteranei, care a fost și în centrul primei sale călătorii (Lampedusa în iulie 2013), dar și către Ortodoxia Răsăriteană ca însoțitor de călătorie al unui catolic. Biserica din ce în ce mai supusă tensiunilor identitare și naționaliste în Europa și în întreaga lume.

Au existat dimensiuni diferite și interdependente în această călătorie. A existat dimensiunea ecumenică cu atenția privilegiată acordată Bisericilor Ortodoxe Rasăritene în continuitate cu parteneriatul cheie din 2013 dintre Francisc si Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Preasfinția Sa Patriarhul Bartolomeu. A existat și dimensiunea umanitară, Sfântul Scaun dedicând multă energie pentru a atrage atenția asupra crizelor multiple pe mai multe fronturi din zonă, adăugând la migrația de lungă durată din Africa în Europa. În ultimul deceniu, degradarea situației social-economice, de securitate dar și de mediu în multe țări care se confruntă cu vestul, centrul și estul Mediteranei a transformat mare nostrum într-un loc de blocaj a fluxului de ființe umane care fug de războaie și state eșuate sau semi-eșuate din Africa, Orientul Mijlociu și Asia Centrală. A existat dimensiunea politică cu Francisc ca oponent deschis al naționalismelor și populismului care se află în creștere acum în Grecia, locul de naștere al democrației (deși nu al democrației liberale și constituționale), pentru a chema Europa și comunitatea internațională să își assume responsabilitățile lor morale. Departe, în fundal, a fost în cele din urmă dimensiunea eclezială, intra-catolică, care pentru Francisc trebuie să se refere întotdeauna la ceea ce fac catolicii ad extra.