Fr. Stelyios Muksuris

În ultimul segment, am examinat tradiția manuscrisă care s-a adresat practicilor consacrate ale ritului de bisericire în cadrul tradiției liturgice bizantine. Acum continui să îmi fac propriile sugestii pentru o practică uniformă și sensibilă din punct de vedere teologic și pastoral.

Reflecție teologică și recomandări practice

În conformitate cu poziția teologică a Bisericii, așa cum este exprimată de Simeon și, după cum afirmă Foundoulēs, toată viața umană este sacră și demnă de oferit ca un dar pentru Dumnezeu. De fapt, o examinare a celor trei ritualuri ale Bisericii înainte de botez (prima zi, a opta zi, a patruzecea zi) este plină cu referiri la lauda lui Dumnezeu pentru darul vieții noi care a intrat în lume. Întreaga umanitate, reprezentată de Adam și Eva, este răscumpărătoare și merită mântuirea. Dumnezeu acordă unei familii și Bisericii o viață nouă. La rândul său, comunitatea de credincioși își exprimă o mare bucurie în această speranță, și reciprocă lui Dumnezeu mulțumirea și glorificarea ei oferindu-I pruncul, expresia supremă a inocenței și a sfinției lui Dumnezeu, înapoi la El înaintea tronului Său. Poate este convingător să extindem sensul frazei „al tău din propriile tale daruri pe care ți le oferim, în toate și pentru toate”, la acest ritual de dinainte de botez. Orice darde sus  (δῶρον) merită un dar în schimb de jos (ἀντίδωρον), care perpetuează părtășia divin-umană care constituie viața noastră în Biserică.

Fr. Stelyios Muksuris

Ritualul de bisericire de patruzeci de zile a sugarilor înainte de botez a ridicat numeroase întrebări cu privire la modul de executare a acestuia de către clerici. La suplimentarea unor astfel de întrebări sunt probleme referitoare la sexul sugarilor, necesitatea reevaluării și a modificării limbajului anumitor rugăciuni și includerea tatălui în ritual în așa fel încât accentul să devină nu doar „iertarea” și reîncorporarea în comuniune a mamei, ci sfințirea și sărbătorirea întregii familii în împlinirea voinței lui Dumnezeu.

În acest segment, îmi voi baza răspunsurile pe dovezi găsite în tradiția manuscrisă a Bisericii, analizând în același timp schimbarea istorică în practicile variegate la care asistăm astăzi. În ultima parte, voi continua să-mi fac propriile sugestii pentru o practică uniformă care ar fi sensibilă din punct de vedere teologic și pastoral.

Thomas Bremer

Atunci când Patriarhia Ecumenică a acordat autocefalie nou-înființatei „Biserici Ortodoxe din Ucraina” (OCU), a intenționat să creeze o singură Biserică locală care să cuprindă practic toți credincioșii ortodocși din țara respectivă. Numele noii Biserici, așa cum apare în tomos, și anume „Preasfânta Biserică a Ucrainei”, presupune această idee, la fel ca mai multe declarații ale Patriarhului Ecumenic Bartolomeu în cursul anului 2018, în care a subliniat nevoia de unitate în Ucraina pentru ortodoxie. Și OCU a afirmat acest lucru, numindu-se pe site-ul său web pentru o lungă perioadă de timp „singura” sau „unica” biserică locală (yedina în limba ucraineană, termen dificil de tradus), și precizând pe pagina sa „Biserica noastră este deschisă pentru toți!” Ideea principală a fost de a uni ortodoxia în Ucraina.

Este bine cunoscut faptul că Biserica canonică, Biserica Ortodoxă din Ucraina (UOC), a respins inițiativa. Câteva sute de parohii și-au schimbat jurisdicția, dar nu a existat nicio mișcare de alunecare de teren către OCU; UOC rămăsese în continuare cea mai mare Biserică din țară. De fapt, autoproclamatul „Patriarh” Filaret s-a despărțit de noua Biserică (deși are doar sprijin marginal), astfel încât încercarea de a restabili unitatea a eșuat în mod evident. Realist, pentru o lungă perioadă de timp, vor exista două Biserici mari în Ucraina, una recunoscută de Constantinopol, cealaltă de Moscova.