Rev. Dr. John A. Jillions

Recenta stare de tensiune în legătură cu faptul că arhiepiscopul Elpidophoros a împrumutat biserica episcopală istorică Sf. Bartolomeu din New York pentru săvârșirea Sf. Liturghii și apoi s-a întâlnit cu rectorul acesteia, episcopul Dean Wolfe, evidențiază dezbaterea perenă dintre ortodocși, despre modul în care ar trebui să ne raportăm la cei din afara Bisericii. De-a lungul istoriei bisericii, unii au văzut amenințări acolo unde alții au văzut oportunități. Dar oportunitățile pot fi amenințătoare, deoarece implică elementele de risc și de schimbare. Și pentru ca bisericile să profite la maximum de oportunități, este nevoie de salturi, spune Charles Taylor, eminentul filozof catolic canadian și autor al mult laudatului A Secular Age. „Pot și trebuie să existe salturi. Altfel nu se vor face pași semnificativi înainte, ca răspuns lui Dumnezeu. Cineva trebuie să se rupă complet de unele forme istorice”.[1]

Acest conflict în legătură cu cei care se află în afara Bisericii este la fel de vechi precum Evangheliile. Isus și-a propus să se angajeze cu oamenii „în afara taberei” (Evrei 13:13). Deși acest lucru a fost binevenit pentru unii, în rândul liderilor religioși și tradiționaliști, a declanșat în mare parte opoziția. Ei l-au văzut pe Isus și ulterior și pe apostoli ca fiind amenințări la obiceiurile și tradițiile familiare care erau date lor de însuși Dumnezeu. De nenumărate ori pe tot parcursul evangheliilor, îl vedem pe Isus ferm pe poziția lui, urmărind misiunea sa de a deschide noi oportunități, de a dărui cu generozitate Împărăția lui Dumnezeu prin compasiune, vindecare, oferind o oază spirituală, simplificând și lărgind accesul la harul Divin. El face acest lucru adesea în liniște și în secret, dar alteori în sfidare deschisă a liderilor religioși și așteptărilor propriei sale familii și a discipolilor. Iată câteva exemple:

de Roberto J. De La Noval

„Încă din timpul Renașterii, pictura religioasă a Occidentului a fost un neadevăr masiv.” Așa a scris pr. Pavel Florensky în opera sa Iconostasis, una dintre cele mai importante opere ale iconografiei ortodoxe din secolul al XX-lea. Inima „neadevărului” picturii religioase occidentale a fost naturalismul său, înțeles ca încercarea de a înfățișa figuri și scene într-o manieră cât mai viabilă. Așa cum a arătat Evan Freeman, critica teologică a naturalismului occidental a fost un element esențial al reflecțiilor ortodoxe de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea asupra icoanei care a ridicat iconografia orientală pentru a diminua arta religioasă occidentală.

Cu toate acestea, dacă ne întoarcem la reflecțiile teologice despre artă oferite de fostul discipol al lui Florensky, pr. Sergius Bulgakov, găsim o alternativă la această tendință dominantă. Căci, pe parcursul lungului său eseu din 1930 Icoanele și venerația lor, Bulgakov nu se fereste de a lega, lingvistic și, așadar, și conceptual, producția artistică în ansamblu cu ideea icoanei, astfel încât să-și întemeieze argumentul mai larg că, condiția de bază pentru posibilitatea existenței icoanei teologice stă în iconicitatea fundamentală a cosmosului, în transparența acestuia din urmă către proto-imaginile ideale ale ființei care locuiesc în mintea lui Dumnezeu și care acordă actualitate cărnii lumii. Astfel, toată arta care reușește să reprezinte aceste „proto-imagini” este iconică, deși nu orice piesă de artă religioasă este o icoană teologică. Totuși, argumentul lui Bulgakov plasează aici arta religioasă occidentală și icoanele orientale pe un spectru, relativizând astfel distincția – totuși reală – dintre ele.