Christopher Howell

Când era tânăr și Rusia era în plină revoluție, Theodosius Dobzhansky (1900-1975) a simțit „urgența de a găsi un sens al vieții … în tumultul sângeros”. Dar era blocat între doi poli care îl atrăgeau în mod egal: religia și știința. L-a iubit pe Darwin și l-a iubit pe Dostoievski. „Stimularea intelectuală derivată din operele lui Darwin și a altor evoluționiști s-a opus celei care rezultă din citirea lui Dostoievski”, a scris el către sfârșitul vieții sale (Dobzhansky, The Biology of Ultimate Concern, 1967, 1). Rezolvarea acestei tensiuni a devenit una dintre forțele motrice ale carierei sale. În deceniile următoare, după ce a fugit în America și a devenit „persona non grata” în URSS, Dobzhansky va fi recunoscut ca unul dintre cei mai mari biologi al secolului  XX, iar opera sa va fi caracterizată nu de conflicte, ci de căutarea sintezelor. Există trei care se remarcă ca lecții de reținut: sinteza selecției naturale și a geneticii, a democrației și politicii și a religiei și a științei. În acest text, vreau să analizez mai întâi modul în care mediul ortodox oriental al lui Dobzhansky i-a influențat știința și a contribuit la istoria biologiei evoluționiste.

Numele neobișnuit al lui Theodosius Dobzhansky a fost consecința rugăciunilor mamei sale. După cum a povestit fiica lui Dobzhansky, Sophia, „Părinții tatălui meu nu aveau încă copii pentru o perioadă de timp după căsătorie și au încercat să remedieze starea lor prin rugăciune și pelerinaj” (SD Coe, „Theodosius Dobzhansky: A Family Story”, Adams 1994, 13). Cuplul ucrainean au făcut un pelerinaj la mormîntul Sfântului Teodosie de Cernigov, în urma căruia mama lui Dobzhansky a rămas însărcinată, și au botezat pruncul cu numele sfântului. Dobzhansky a împărtășit cultura religioasă ortodoxă încă de la nașterea sa și chiar și  înainte de aceasta. El provenea dintr-un lung șir de preoți din partea mamei sale (lucru pe care l-a simțit mereu ca fiind ceva important), iar afinitatea lui pentru Dostoievski a fost atât estetică, cât și genetică, pentru că îl număra pe marele romancier printre strămoșii săi materni.

De Tamara Grdzelidze 

În urma ridicării unei cruci metalice pentru a înlocui steagul Europei în fața Parlamentului Georgiei pe 5 iulie, intenția mea a fost să scriu doar despre ambivalența acestei cruci, dar lucrurile au luat o întorsătură îngrozitoare.

Mass-media mondială și platformele sociale au acordat o acoperire amplă evenimentelor care s-au desfășurat în jurul zilelor Gay Pride, în special evoluțiilor din ultima zi când organizatorii Pride au decis să evite conflictele și au anulat «Marșul Demnității» care fusese planificat pentru 5 ale lunii. Această decizie a fost rezultatul agresiunii fără precedent împotriva jurnaliștilor și a persoanelor din mass-media din aceeași zi. Ei raportau despre demonstrația contra-orgoliu – creată de forțe rusești anti-occidentale, adică pro-putiniste – puternic încurajate de Biserica Ortodoxă din Georgia.[1] Un tânăr cameraman de pe unul dintre canalele de opoziție, Lexo Lashqarava, bătut și rănit grav, a fost găsit mort acasă pe data de 11. Astfel, intenția mea inițială a fost umbrită de tragedia pierderii unei vieți umane.

Peste cincizeci de reporteri și cameraman au fost bătuți și răniți, biroul LGBT a fost vandalizat, iar în aceeași zi un turist de sex masculin a fost atacat și înjunghiat în stradă pentru că purta un cercel. Unii dintre noi am rămas fără cuvinte, supărați, frustrați. Faptul este că, pe 5 iulie, Ministerul Afacerilor Interne al Georgiei, subordonat pe deplin partidului de guvernământ, nu a fost suficient de vigilent – în ciuda amenințărilor continue ale grupurilor pro-putiniste din Rusia care susțin, de asemenea, că sunt apărători a identității ortodoxe. Există câteva cazuri de ierarhi și clerici ortodocși care au vorbit foarte agresiv împotriva lui Gay Pride, inspirându-și turma să lupte împotriva „amenințărilor imoralității și pierderii tradiției ortodoxe”. Ca răspuns la criticile ambasadorilor Statelor Unite, principalul partener strategic al statului Georgia și al Uniunii Europene, un ierarh a declarat infam că nu este mare lucru dacă o persoană de presă a murit.

de Alexandra Sellassie Antohin

De îndată ce ostilitățile au izbucnit în noiembrie 2020 între forțele federale și regionale din Tigray, un stat etiopian de nord care se învecinează cu Eritreea, au apărut două dimensiuni conflictuale ale crizei. Una este conflictul armat cu costul incalculabil al vieții umane, iar al doilea este acoperirea sa jurnalistică. Sunt conștientă de argumentele etiopienilor din afara Etiopiei, care se concentrează pe cine este responsabil, care este susținut de acoperirea jurnalistică, examinând în același timp cu atenție impactul conflictului asupra situației umanitare din regiune. Rapoartele despre ceea ce se întâmplă au umbrit faptul incontestabil că oamenii suferă și mor, lăsând în același timp esența problemei: vedem o țară care se confruntă cu ea însăși.

În calitatea mea de americancă cu origine din Etiopia, mă simțeam uneori neajutorată mental și emoțional. Este o poveste complexă de fragmentare politică, cu narațiuni aparent nesfârșite și concurente bazate pe informații împrăștiate. Am ajuns într-un punct mort, deoarece orice interpretare și analiză coerentă părea imposibilă. Știrile recente despre încetarea focului oferă ajutor temporar pentru cei nevinovați și vulnerabili, alimentând în același timp narațiuni conflictuale care împiedică încheierea conflictului.

Robert C. Blitt

Modificările constituționale ale Rusiei din 2020 augurează un rol din ce în ce mai mare de politică externă pentru Biserica Ortodoxă Rusă – Patriarhia Moscovei (ROC). Înrădăcinarea constituțională a înțelegerii selective a Kremlinului cu privire la suveranitatea statului și neintervenție; o viziune sancționată de stat asupra adevărului istoric; protecția musculară a drepturilor compatrioților din străinătate; și propagarea valorilor tradiționale sunt zone în care biserica a susținut cu fermitate civilizația rusă ca o contrapondere globală la „ultra-liberalismul” occidental. Confruntați cu această realitate în curs de dezvoltare, cei cu decizie politică ar trebui să reevalueze natura și substanța interacțiunilor lor cu oficialii bisericii și să ia măsuri pentru a examina mai îndeaproape activitățile ROC în jurisdicțiile lor respective.

De-a lungul istoriei sale post-sovietice, diplomația ROC a evidențiat un angajament de durată față de preferința Kremlinului pentru o ordine internațională multipolară. În urmă cu aproape două decenii, mitropolitul de atunci Kirill a afirmat că: „Ortodoxia în politica internațională [poate facilita] construirea unei lumi multipolare”. Astăzi, Biserica a construit pe această perspectivă pentru a respinge deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) și ale altor organzații pentru drepturile omului ca străine și dăunătoare suveranității ruse.