În 1095, Papa Urban al II-lea a spus unei mari adunări de cavaleri din sudul Franței că era responsabilitatea lor să răzbune cucerirea islamică a Țării Sfinte (nu a menționat că această cucerire avusese loc cu aproape 500 de ani mai devreme). Predica lui Urban a dus la Prima Cruciadă și a schimbat pentru totdeauna dinamica dintre Europa de Vest, creștinismul oriental și lumea islamică.
Din perspectiva teologică creștină, Urban a introdus un mod cu totul nou – unii ar putea spune eretic – de a gândi relația dintre pietatea creștină și violență. Aproape de finalul predicii sale, Urban a declarat: „Porniți în această călătorie și veți obține iertarea păcatelor voastre și veți fi siguri de gloria incoruptibilă a împărăției cerurilor”.
Timp de aproape un mileniu, creștinii ortodocși au condamnat pervertirea învățăturii creștine de către Urban, la fel cum au condamnat și evenimentele istorice care au decurs din aceasta (în special cea de-a patra cruciadă, care a distrus Bizanțul creștin). Având în vedere acest context,cel mai recent efort al Patriarhului Kiril de a câștiga relevanță în Rusia lui Putin este de-a dreptul remarcabil-Kiril a declarat recent într-o predică că soldații ruși care mor în Ucraina vor dobândi iertarea păcatelor.
În această primăvară, Biserica Ortodoxă Sârbă (BOS) a încheiat acorduri semnificative și importante, care au consolidat și întărit poziția BOS. Prima „afacere” din luna mai a transformat Biserica Ortodoxă Macedoneană (BOM), în mod oficial Arhiepiscopia de Ohrid, într-o biserică canonică, ceea ce a pus capăt la aproximativ 50 de ani de înstrăinare între BOS și BOM. Cel de-al doilea, în iulie, a fost încheiat între BOS și guvernul muntenegrean, care a acordat privilegii BOS în Muntenegru și a pus capăt la aproape douăzeci de ani de incertitudine între cele două părți. Aceste înțelegeri nu sunt doar un semn al noii forțe diplomatice a patriarhului Porfirie (Perić, 1961-), ales recent (2021), și al unei compoziții diferite a sinodului BOS, ci și al impactului pe care războiul din Ucraina îl are asupra altor conflicte ortodoxe globale. În cele ce urmează, voi discuta cum și de ce a luat SOC aceste măsuri și ce înseamnă ele pe termen lung.
Sfârșitul impasului în Muntenegru
În această vară, în timp ce treceam prin orașul Kolasin, din centrul Muntenegrului, o pictură murală masivă a mitropolitului recent decedat al Muntenegrului, Amfilohie (1938-2020), a apărut pe o clădire de apartamente cu mai multe spații de depozitare. Pictura masivă îl înfățișa pe acesta cu o aureolă ortodoxă tradițională, subliniind faptul că este deja pe drumul spre sfințenie la atât de puțin timp după moartea sa. Aceasta nu a fost o pictură singulară, dar am observat altele similare în orașele muntenegrene. Motivul acestei promovări rapide a mitropolitului Amfilohie este rolul său în mișcarea de protest din 2020, care a dus la recenta schimbare de regim din Muntenegru. Aceste schimbări de guvern din 2020 au pregătit terenul pentru noul acord avantajos la care BOS a ajuns în această vară cu actualul guvern. Noul acord dintre guvern și BOS este o inversare completă a condițiilor unei legi anterioare privind religia în Muntenegru, aprobată de parlament la sfârșitul anului 2019. Legea anterioară ar fi putut fi folosită pentru a confisca proprietățile și patrimoniul BOS în Muntenegru și pentru a pune obstacole severe în calea legăturilor pentru BOS între Muntenegru și Belgrad. Legea a fost pusă în aplicare de guvernul naționalist muntenegrean anterior, care a susținut că BOS din Muntenegru era o putere străină și amenințătoare pentru națiunea muntenegreană.
Ne aflăm în mijlocul câtorva aniversări importante în lumea elenă. Anul trecut, desigur, a fost bicentenarul războiului pentru independență. Anul acesta, este centenarul înființării AHEPA [American Hellenic Educational and Progressive Association], în iulie 1922, în Atlanta, și, mult mai important dar și mai dureros, al încheierii războiului greco-turc din septembrie 1922. Aceste evenimente, în special războiul, îi afectează și astăzi pe greci, și pe greco-ortodocșii împreună cu ei, dar sunt, de asemenea, direct relevante pentru problemele înfricoșătoare ridicate de invazia rusă în Ucraina – probleme de naționalism, iredentism și religie.
Legătura aceasta nu a trecut neobservată. După publicarea „Declarației privind învățătura despre „Lumea Rusă”” în Ortodoxia publică, părintele John Whiteford a susținut că, în cadrul Ortodoxiei grecești, „se aude destul de frecvent un concept foarte asemănător cu „Lumea Rusă”, doar că se numește „elenism””. Părintele Whiteford nu a fost singurul care a făcut această legătură. Într-o critică prietenoasă a Declarației publicată în paginile Ortodoxiei Publice, Andrey Shishkov a descris Lumea Rusă mai puțin ca pe o erezie teologică, ci ca pe „o doctrină națională obișnuită, care este foarte asemănătoare, de exemplu, cu cea ce elenismul numește Μεγάλη Ιδέα [Marea Idee]” – baza ideologică a incursiunii grecești în Turcia după Primul Război Mondial și a visurilor, în cuvintele lui Shishkov, de „restaurare a unui Imperiu Bizantin creștin”. Acestea sunt puncte importante de luat în considerare. În urma criticilor juste privind subordonarea Ortodoxiei rusești scopurilor Kremlinului și ale lumii rusești, trebuie să ne întrebăm: care este relația elenismului cu Ortodoxia? Poate exista una? Dacă da, cum?
Aici se cuvine un mic istoric personal. Scriu despre acest subiect nu ca un cercetător al acestor evenimente și sper să nu calc pe degete în ceea ce privește bucăți de istorie încărcate de emoție. Am ceva strămoși greci din partea mamei mele, dar sunt mai degrabă grec-înrudit decât grec. Am crescut în preajma, dar nu în Biserica Ortodoxă (deși între timp m-am alăturat oficial acesteia). Cunosc limba, în cel mai bun caz, έτσι και έτσι, adică așa și așa. Sper că, în calitate de persoană care se află la mijloc, atât ca outsider, cât și ca insider, aș putea fi în măsură să fac lumină asupra problemelor ridicate mai sus.
Ce este un elin? Și elenismul? Și ce a fost Μεγάλη Ιδέα (Marea Idee)? Potrivit istoricului Roderick Beaton, în perioada bizantină și mai târziu în perioada otomană, niciun grec nu s-ar fi numit elin. Elenii erau antici-pagăni; nu erau creștini. Grecii bizantini și otomani se înțelegeau pe ei înșiși ca romioi (romani), nu eleni (turcii îi numeau romi), iar până relativ recent limba lor a fost etichetată drept „romică”. Dar, în secolul al XVIII-lea, atât elitele grecești, cât și străinii din curentul Iluminismului au devenit interesați de Grecia antică și au reînviat termenul de elenism. A avut loc o schimbare corespunzătoare în înțelegerea elenismului – una caracterizată mai puțin de religie și mai mult de limba greacă și de identitatea etnică. Tensiunea dintre elenism și ortodoxia „romanică” a crescut. Primii naționaliști greci, precum Adamantios Korais (care a pledat pentru reapropierea termenului „elen”), au denigrat în mod faimos istoria bizantină. După cum scrie Richard Clogg, Korais susținea că citirea „unei singure pagini a unui anumit autor bizantin era suficientă pentru a provoca un atac de gută”. Philip Sherrard a observat că panteonul ceresc al lui Korais, în loc de Părinții Bisericii, includea greci antici, precum și pe George Washington și Benjamin Franklin. Dar accentul pus de Korais pe limbă și etninicitate a ajutat la pregătirea drumului pentru Marea Idee.
«La întâlnirea cu el am simțit imediat o calitate de autenticitate, de integritate, de completitudine; am simțit că aici era un om adevărat. Era marcat de o seninătate, de o bucurie transparentă și luminoasă» (Kallistos Ware, „Muntele Athos astăzi” [1976])
Un Μoment de Unitate pan-Ortodoxă
Într-o vreme în care lumea creștină ortodoxă este zdrobită de schisme – schisma privind Ucraina fiind doar cea mai ulceroasă – recenta moarte a Mitropolitului Kallistos (Ware) de Diokleia (1934-2022) este poate unul dintre puținele evenimente care a reușit să unească pentru scurt timp lumea ortodoxă într-o „tristețe luminoasă”. Slujbe de pomenire au fost ținute atât de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu la Fanar, cât și la patul său de moarte de către personalități proeminente ale Bisericii Ruse (Patriarhia Moscovei [PM]) care i-au fost elevi (Mitropolitul Ilarion [Alfeyev] de Budapesta și Ungaria [PM] și Episcopul Ireneu [Steenberg] de Londra [BROAG-PM]). Arhiepiscopul Nikitas de Thyateira și Marea Britanie, Exarhul sau Reprezentantul Patriarhului Ecumenic în Regatul Unit, a urmărit îndeaproape boala Mitropolitului Kallistos și l-a vizitat în mod repetat în ultimii săi ani de viață. Cu un mare discernământ pastoral, Arhiepiscopul Nikitas a cooperat în liniște, pe o perioadă îndelungată, cu reprezentanții locali ai parohiei ruse din Oxford și ai propriei parohii greco-ortodoxe din Oxford, în planificarea comemorării, a liturghiei, a slujbii de înmormântăre și a înmormântării la Oxford, cu intenția de a sublinia pan-ortodoxia mitropolitului.
Două slujbe de pomenire extrem de emoționante au fost oficiate în prezența trupului neînsuflețit Mitropolitului Kallistos la Biserica Ortodoxă Rusă Sfântului Nicolae Făcătorul de Minuni de către rectorul acesteia, părintele Stephen Platt, și alții, urmate de o priveghere care a ținut toată noaptea unde clerici din toate bisericile și credincioși au citit Evangheliile cu Mitropolitul aflat în stare de veghe. A doua zi, o liturghie de pomenire pentru Mitropolitul Kallistos întins în stare de veci a fost slujită de Mitropolitul Athenagoras al Belgiei (PE) la parohia comună de tradiție greacă și rusă, Biserica Ortodoxă a Sfintei Treimi și a Bunei Vestiri (PE), păstorită de Părinții Ian Graham și Serafim Vänttinen-Newton, cu clerul Patriarhiei Ecumenice concelebrând, monahiile Comunității Sf. Ioan Botezătorul din Tolleshunt Knights, Essex (fondată de Sfântul Sofronie [Saharov] de Essex [1896-1993]) cântând și la care a participat o mare mulțime de credincioși și clerici din toate jurisdicțiile (inclusiv din Patriarhia Moscovei), precum și reprezentanți ecumenici (de exemplu, Arhiepiscopul Rowan Williams). În cele din urmă, înmormântarea, cu sute de persoane venite din toate tradițiile creștine, a avut loc în marea biserică Oratoriu Catolic din Oxford Sf. Aloysie Gonzaga, condusă de Arhiepiscopul Nikitas, care a slujit împreună cu mai mulți episcopi ortodocși și clerici din toate jurisdicțiile, inclusiv un singur preot curajos al Patriarhiei Moscovei. „Ultim sărut” al credincioșilor către iubitul Mitropolit a durat aproape o jumătate de oră, întreaga biserică venind să-și ia rămas bun și să primească ultima sa binecuvântare. Chiar înainte ca sicriul Mitropolitului Kallistos să fie închis, Arhiepiscopul Nikitas, într-o ceremonie tradițională, dar cu o intuiție pastorală enormă, a dăruit diferitele simboluri ale funcției de episcop a Mitropolitului Kallistos clerului și monahilor din toate jurisdicțiile prezente, mitra revenind Mitropolitului Athenagoras (EP), bastonul episcopal Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul (PE), encolpiumul sau crucea pectorală a mitropolitului părintelului Stephen Platt (PM), iar Panaghia va fi trimisă mitropolitului Ilarion (Alfeyev) (PM). Ziua s-a încheiat cu înmormântarea Mitropolitului în „secțiunea ortodoxă” a cimitirului local Oxford Wolvercote (unde este înmormântat J. R. R. Tolkien) de către Mitropolitul Athenagoras, care a condus credincioșii din mai multe tradiții cântănd imnuri de Paști. Arhiepiscopul Nikitas a fost destul de explicit în invitarea tuturor clericilor ortodocși canonici să slujească la slujba de înmormântare, ca mărturie a unității Ortodoxiei, deși, din păcate, ierarhia Patriarhiei Moscovei a ordonat clerului său să nu concelebreze la nici o slujbă condusă de un ierarh al Patriarhiei Ecumenice. Priveghiul a fost organizat de membri de frunte ai parohiei ruse locale, care au fost îngrijitorii iubitori ai mitropolitului și acum executorii testamentari ai averii sale.
Aceste slujbe, care au fost un moment scurt, dar imperfect, de unitate pan-ortodoxă, au fost piatra de temelie a ultimilor ani din viața Mitropolitului Kallistos, care a implicat îngrijirea sa zilnică de o echipă de copii spirituali devotați, condusă de membri ai parohiei ruse locale, care lucrau în sinergie cu membrii parohiei grecești pe care a fondat-o, transcendând diviziunile jurisdicțiilor lor respective. Acesta a fost semnul lui „Kallistos de Oxford” că a reușit atât în viață, cât și în moarte să slujească atât ca punct de unitate (așa cum este în mod ideal chemarea episcopatului), cât și ceea ce el a văzut ca fiind scopul său: un profesor ortodox dedicat expunerii libere a adevărului lui Hristos pentru a-i unifica pe toți creștinii, astfel încât aceștia să poată crește până la plinătatea staturii lui Hristos.
