Rev. Dr. Nicholas Denysenko

Când COVID-19 a ajuns pentru prima dată pe scenă ca un pericol, și nu ca o pandemie, bisericile au răspuns făcând mici modificări la ritualul de comuniune. Bisericile Catolice și Protestante au instruit oamenii să se abțină să bea din potir, iar oamenii au schimbat semnul păcii fără strângeri de mână. Liderii Bisericii Ortodoxe au instruit oamenii că nu este necesar să sărute icoanele, potirul, sau mâna preotului, iar oamenii au luat ei antidoronul (pâine neconsacrată), în timp ce se abțineau de a bea zapivka (vinul de dupa comuniune) dintr-un potir comun.

Pe măsură ce COVID-19 a evoluat de la pericol la o amenințare periculoasă, bisericile au continuat să răspundă modificând liturgiile. Catolicii și Protestanții au limitat numărul de persoane care ar putea participa la servicii, înainte ca unii să le anuleze cu totul. Ortodocșii au adoptat abordarea echipajului de schelet până mai recent, când mulți episcopi au ghidat parohiile să suspendeze serviciile pe termen nelimitat.

Eminența Sa Mitropolitul Ambrosios a Coreei

Puterea Bisericii nu se manifestă prin fapte nepăsătoare și lipsite de sens în aceste vremuri dificile și imprevizibile pe care le întâmpinăm din cauza coronavirusului invizibil. Unii cred că sunt dincolo de orice pericol, că acțiunile lor periculoase ar putea să nu pună în pericol viața celor care se adună în lăcașuriile de cult.

Isus nu a cedat la a doua ispită de a-și manifesta puterea prin căderea de pe punctul cel mai înalt al Templului lui Solomon; în schimb, El a răspuns acestei provocări afirmând „Nu ispiti Domnul Dumnezeul tău”.

Puterea Bisericii este demonstrată prin credincioșii săi care, dintr-un sentiment crescut de responsabilitate pentru bunăstarea publicului, nu vor participa la slujbele Bisericii în această perioadă critică, ci vor rămâne acasă în rugăciune.

Pia Sophia Chaudhari

În fiecare an, în timpul Postului, sărbătorim duminica Sfintei Cuvioasă Maria Egipteanca. Sfânta Maria avea doar 12 ani când și-a părăsit casa și a călătorit la Alexandria, unde s-a aruncat pentru mai mulți ani în wanton și într-un comportament sexual „nesățios”, „captivând multe suflete”, și afundându-se din ce în ce mai adânc în depravare, până într-o zi când – la încercarea de a intra într-o Biserică – s-a simțit împiedicată de a intra de o prezență invizibilă. Și-a dat seama de păcatul ei, s-a pocăit intens, s-a rugat Maicii Domnului, i s-a permis să intre în Biserică, și astfel ea a început o nouă călătorie. În cele din urmă, ea a început o viața în deșert și a rămas acolo mulți ani până când un tată spiritual a întâlnit-o de două ori. Apoi a murit după ce în final a primit Sfânta Împărtășanie. Într-o întorsătură ciudată spre sfârșitul poveștii, așa cum a fost scrisă, Fr. Zosimas a fost ajutat la îngroaparea ei în deșert de un leu care trecea pe acolo. Oricine știe și iubește pe Aslan din Narnia, sunt sigură, va împărtăși dragostea mea pentru acest mic detaliu.

Intrăm în această poveste marcantă și uimitoare în mijlocul călătoriilor noastre din timpul Postului, care subliniază nu numai puterea pocăinței, ci și lupta dintre impuritate și sfințenie. Și totuși, uneori, în urma discuțiilor, mă simt lăsată să simt un scenariu pentru puritate și evlavie (și, probabil, mai mult decât o notă de neîncredere în erosul feminin), decât să fi atins profunzimea și complexitatea experienței umane. Cred că dacă privim acest lucru ca o poveste de moralitate și luptă ascetică în numele moralității, mai degrabă decât a existenței în sine, am putea risca de fapt să ratăm amploarea deplină și extraordinară a ceea ce s-ar fi putut întâmpla, și – poate mai înfiorător – ceea ce încă se poate întâmpla în propriile noastre vieți.

Betsy Perabo

Scriind într-un jurnal în ajunul Crăciunului 1904, episcopul Nikolai din Japonia își exprima profunda întristarea pentru pierderile rusești în cursul războiul ruso-japonez. Nikolai a rămas la Tokyo în timpul războiului, la cererea adunării ortodoxe japoneze pe care a servit-o de mai bine de patru decenii. Suferința lui a fost cu atât mai dificilă, deoarece trăia alături de creștinii japonezi pe care i-a cunoscut de mulți ani, care—în mod corespunzător, a spus el—sărbătoreau propriile lor victorii. El își exprima dorința de a transcende această suferință atunci când este alături de colegii săi creștini, scriind:

Locuiesc acum într-o casă cu două etaje. La etajul superior suntem cu toții copii ai Tatălui Ceresc; pe etajul respectiv, nu există japonezi, nici ruși. De cele mai multe ori, încerc să fiu acolo … Împreună ne implicăm în fapte creștine pentru Biserică, traducere, publicare de cărți, chiar ajutor creștin pentru prizonierii de război sau japonezii răniți – toate acestea sunt potrivite pentru copiii Tatălui ceresc.…. Dar, uneori, o stare de suflet apăsătoare mă trage în jos la etajul inferior, unde rămân singur, fără japonezi… Trebuie să merg la etajul superior, unde nu există mânie … Trebuie să fiu un locuitor al etajului superior.[i]